*Pentru a înțelege acest mecanism e nevoie să facem mai întâi o distincție între psihoze (în care individul chiar are perturbată capacitatea de a testa realitatea și ajunge să trăiască într-o altă realitate, halucinată) și situația persoanelor care o pot testa (trăiesc în realitate), însă se apără de ea evitând-o, pentru a nu trăi un conflict/o suferință. Dacă aceștia nu s-ar apăra (inconștient, din neputința psihică de a procesa realitatea intuită ca prea dureroasă), ar putea vedea corect ce se petrece. Defensa presupune o incapacitate ocazională de a trăi realitatea dureroasă subiectiv, emoțional, intern (atunci când există un conflict puternic).
Cu toții trecem prin momente de negare. Este, de fapt, prima reacție pe care o trăim în fața veștii morții cuiva apropiat: ”Nu, nu poate fi adevărat!” E firesc să ne apărăm de prea multă durere psihică. Ca orice mecanism defensiv, vine să protejeze mintea și ființa noastră, să încerce păstrarea unui echilibru interior. Totuși, deseori aceste mecanisme eșuează și produc mai mult rău decât bine,, sărăcesc la interior, distrug relații. (Am scris despre asta în textul general despre mecanisme, aici)
Negarea este acțiunea de a refuza realitatea unei percepții resimțite ca periculoasă sau dureroasă. Este o defensă extrem de puternică, ce contestă realitatea.
Refuzul perceptiv – Aspectele dureroase sau conflictuale care nu ”sunt” prezente, nu pot aduce suferință.Fără percepție vizuală/auditivă, experiența afectivă nu este activată. Subiectul se află într-o suspendare a oricărei judecăți, într-o absență de conflictualitate.
Există situații în care indivizii chiar nu aud/văd anumite aspecte. De regulă realizează acest lucru abia retrospectiv, când sunt puși în fața realității, când un altul îi întreabă: Dar tu nu ai văzut/auzit? Nu. Există privire fără vedere. Și uneori, există chiar adormire defensivă. Alteori refuzul se produce prin întoarcerea capului/prin afundarea în telefon sau la televizor.
Percepția poate fi alteori nu absentă, ci doar eronată. Realitatea e modificată inconștient în ceva mai puțin îngrijorător, pentru reducerea anxietății. (Individul aude sau vede altceva/aude ce vrea el să audă – interpretează automat diferit ceea ce vede.)
Negarea prin fantasmă
Percepția asupra realității poate avea loc, însă în fantasmă este contracarată printr-o altă realitate (falsă). Atunci când subiectul trăiește experiența unei suferințe, a unei dezordini psihologice, aparatul mintal construiește o realitate alternativă (imaginară) mai satisfăcătoare decât cea obiectivă: ”Nu, soția nu m-a părăsit, sigur va fi acasă atunci când mă întorc.”
Negarea prin cuvânt
Folosirea unor cuvinte speciale pentru a-ți menține convingerea eronată asupra realității: ”Nu-mi pasă ce cred oamenii, nu sunt deloc complexat.”
Negarea prin act
Se referă la acele comportamente a căror semnificație simbolică este: ”Această realitate neplăcută nu există! Așa că aleg să o ignor.” Indivizii se comportă ca și cum acea realitate nu ar exista:
- situații în care oamenii evită să accepte diagnostice medicale și să urmeze restricții privind stilul de viață (alimentar etc), nevrând să creadă că sunt bolnavi;
- cazurile în care partenerul/partenera simte și chiar întâmpină dovezi că este înșelat(ă), dar continuă relația fără discuții, refuzând să creadă că e adevărat;
- situația celor îndatorați financiar care continuă să cheltuie excesiv, să cumpere lucruri scumpe, evitând să se confrunte cu facturile/e-mailurile/situația contului bancar;
- ignorarea abuzului petrecut asupra copilului de către propriul partener (mamele care nu își cred fiicele, care refuză să vadă că partenerul le-ar putea abuza);
- minimalizarea sau negarea unui comportament abuziv fizic sau verbal în relația de cuplu (femei care susțin că soții sunt ”buni și iubitori”, deși au fost lovite);
- cazul persoanelor care nu refuză vestea morții cuiva doar pe moment (reacție firească, umană), ci perpetuează iluzia existenței păstrând camera celui decedat intactă, vorbind despre persoana respectivă la prezent, evitând orice ritual de doliu (ca și cum respectivul ar fi încă viu).
În dependențe indivizii tind să afirme siguri pe ei că ”se pot lăsa oricând” sau că nu au nevoie de ajutor. Deseori susțin că nu sunt dependenți. Toate sunt forme de negare, de refuz al realității.
Putem observa deseori la oameni și forma conștientă a acestui mecanism. Ceea ce a fost numit în psihologie ”refuz pollyannic” (după cărțile lui Eleanor H. Porter) – Acest mecanism reprezintă tendința cuiva de a ignora, nega sau refuza conștient realitatea situațiilor negative, concentrându-se exclusiv pe aspectele pozitive. În volumul numit, fetița preia de la tată această funcționare de a găsi ceva pozitiv în orice situație, pentru a își ușura traiul. Aici nu avem de-a face cu un mecanism inconștient, ci cu o alegere care presupune negarea suferinței, transformarea situațiilor negative în unele pozitive, construirea acestui ”medicament” emoțional – o unealtă de a exista mai optimist, de a nu te lăsa pradă contextelor dureroase. E regăsit cumva și în exercițiile care sfătuiesc să fii recunoscător, să notezi zilnic aspecte pozitive din viața ta, pentru a practica recunoștința. Să fie un mecanism bun, să fie mai degrabă dăunător/forțat/să păstreze negarea și fragilitatea de a trăi realitatea? Dincolo de a judeca, e nevoie să înțelegem profund. Cu siguranță pentru subiectul care practică asta este necesar (dacă nu se forțează la îndemnul abuziv al cuiva). Așa cum este necesară și credința & optimismul acelora care mereu au nevoie să caute partea roz a vieții, au nevoie să nege/ignore greul, să se axeze pe soluții și optimism, pe un pozitivism dus la extremă.
La ce ne ajută să înțelegem toate astea? Cred că e important să putem observa astfel de mecanisme defensive atât la noi înșine, cât și la ceilalți, pentru că ele denotă o suferință profundă și în același timp o incapacitate de a o trăi. O fragilitate psihică, o neputință.
E important să fim blânzi cu noi și cu ceilalți dacă intuim astfel de mecanisme. Nu putem schimba pe nimeni și nu ajută real să ”zguduim” pe cineva. De fapt, încercând să arătăm cuiva realitatea dură, doar ne hrănim nouă un orgoliu/o nevoie, învelite sub masca ”facerii de bine„. Dacă cineva nu îți cere ajutorul, să intervii în viața lui vrând tu să îl schimbi este abuziv.
Negarea e un mecanism util, folosit ocazional, însă dacă face parte din structura individului (dacă acesta tinde să se apere intens frecvent prin negare) îngreunează teribil relațiile inter-umane. Nu e ușor să trăiești cu cineva care neagă frecvent realitatea, dar dacă încă ești acolo, amintește-ți că e alegerea ta și probabil asta împlinește niște nevoi (ale tale).
Dacă simți că te regăsești chiar tu în acest text, fii blând cu tine. Probabil constați și tu că a trăi deseori în negare nu ajută, pe termen lung și nu schimbă realitatea cu adevărat. Pentru a o putea trăi așa cum e, cu toții avem nevoie de întărire psihică. Iar acesta este unul din scopurile principale ale psihoterapiei.
Bibliografie: ”101 apărări” (Jarome Blackman), ”Mecanisme de apărare” (Șerban Ionescu)
Textul îmi aparține în totalitate și poate fi reprodus doar prin menționarea sursei/prin share direct.
