Ce sunt ele, la ce folosesc și cum eșuează?
Mecanismele de apărare (defensele) sunt operații psihice inconștiente prin care Eul individului încearcă să se protejeze de trăirea (simțirea) afectelor neplăcute. Ele se activează automat (în funcție de structura individului și experiențele trăite anterior) înlăturând din conștiință senzații sau gânduri neplăcute (apără împotriva trăirilor anxioase, depresive, rușinoase, de vinovăție sau de furie, împotriva angoaselor și chiar a dezintegrării psihice). Apărarea se petrece atât față de trăiri provocate de la interior (din propriile dorințe imposibile/conflicte interioare), cât și provocate de exterior (realitatea frustrantă). Persoana nu e conștientă de acest proces intern.
Pentru a menține echilibrul psihic defensele conving mintea că realitatea este alta/altfel – tolerabilă pentru individ. Ele pot modifica percepția asupra situațiilor stresante pentru a le face suportabile, au ca scop reducerea anxietății și protejarea stimei de sine, feresc individul de trăirile dureroase.
Când auzim de ”mecanisme de apărare” tindem să credem că vorbim doar de o funcționare psihică patologică sau insuficient de sănătoasă. În realitate, cu toții am avut și avem nevoie de mecanisme de apărare. E firesc și sănătos ca mintea să încerce să ne protejeze, să păstreze un echilibru, să se ferească de suferință. Însă orice astfel de mecanism este în același timp consumator. Se investește o energie enormă pentru a menține un echilibru psihic.
Așadar, contează mult în ce mod și cu ce preț mintea noastră se apără.
Un Eu slab va apela la apărări primitive (care mențin o sărăcire emoțională: refulare, introiecție, proiecție, clivaj, identificare proiectivă etc), pe când un Eu mai matur, mai puternic, apelează la forme mai mature de apărare (sublimare, raționalizare, intelectualizare, umorul, dezidentificarea etc.)
Când nevoile de apărare sunt crescute, adică individul e supus unor conflicte/suferințe prea greu de tolerat pentru mult timp, aceste defense încep să eșueze și să nu își mai împlinească rolul lor protector – în acest caz vorbim de patologie: simptome și tulburări psihice. Până la urmă, așa cum Freud bine scria despre ”întoarcerea refulatului”, ceea ce am negat, clivat, aruncat în inconștient de-a lungul vieții va căuta moduri de a ieși la suprafață, de a fi trăit și elaborat. Nu putem fugi o viață întreagă de suferință. De multe ori aceste destructurări și patologizări apar după o provocare reală: o pierdere importantă, sarcină/naștere, divorț/despărțire, eșec profesional, trădare etc. Însă fundamentul fragil a existat de timpuriu.
Uneori pentru a păstra un echilibru precar, există și apărări…extreme, crunte. Precum afecțiunile psihice grave (schizofrenia). Putem privi tulburarea mintală ca pe boală și atât sau putem înțelege că ea este singurul mod în care individul a reușit să mai supraviețuiască sieși & realității intolerabile. Atunci când orice fel de apărare chiar eșuează survine decesul.
Persoanele care ajung să trăiască doar în defensă sunt persoane care au dezvoltat o tulburare de personalitate. Adică funcționează predominant (preponderent sau total) în apărare, existând o disociere extremă față de afect. Chiar și în această situație, psihanaliza poate ajuta de la rădăcină, procesul fiind unul de durată și profunzime (se pot modifica structuri și tipare de funcționare). Contează însă enorm ”materialul” psihic al individului, existența unor zone mai sănătoase (care să permită măcar o doză de motivație sau încredere), forța psihoterapeutului de a conține, rezista, tolera și de a fi constant în susținere (chiar dacă aceasta e imperfectă!).
Somatizările sunt văzute în psihanaliză mai degrabă ca eșecuri de apărare. Dacă în simptomul psihic mintea încearcă să găsească un echilibru, în simptomul somatic (transpus în corp) există un atac asupra individului, de la interior (o descărcare adusă de incapacitatea de a psihiza).
Există, de asemenea, o enormă rezistență în fața schimbării, un atașament de simptom. Putem observa ușor oamenii care spun că vor să fie mai bine, dar nu fac nimic în acest sens, ba chiar perpetuează aceleași tipare. Grupurile dedicate depresiei și anxietății sunt cele mai relevante în acest sens. Acolo putem vedea beneficiul simptomului și al rolului de victimă. Pe cât de dureroase sunt simptomele, pe atât de mare e angoasa de a merge spre rădăcina lor. Indivizii simt că există un pericol real de dezintegrare psihică, dacă renunță la simptomul lor și deci se apără de schimbare prin rezistență. (Simptomul e modul minții lor de a face față unui pericol mai mare.) De aceea nu putem de fapt salva pe nimeni, dacă el însuși nu vrea să fie mai bine. Doar persoana care suferă poate simți dacă e pregătită să vrea să fie mai bine cu adevărat. Faptul că spune asta sau că se plânge de greul lui nu înseamnă că poate și vrea să schimbe ceva. A vrea să fii bine e uneori imposibil sau extrem de angoasant, pentru că presupune regresii și retrăiri intuite ca fiind extrem de dureroase. În astfel de cazuri, însăși tulburarea este apărarea. Acești oameni fug de terapie.
A înțelege modurile de funcționare ale psihicului uman ne ajută să recunoaștem astfel de defense în ceilalți și deci să intuim o suferință intolerabilă acolo, să judecăm mai puțin și să nu luăm personal anumite comportamente ce ne pot răni (nu ca o nevoie de a disculpa un altul, ci ca pe o putere de a vedea că dincolo de manifestarea sa conștientă există o rană greu de trăit).
În psihoterapie nu ne propunem să expunem mecanisme de apărare (ar însemna să lăsăm individul ”dezgolit de scuturi”), ci să le înțelegem. Ele pot fi văzute ca simptome necesare, care uneori nu mai fac față în scopul realizării homeostaziei. A crea un sens pentru existența lor și a întări Eul face ca ele să devină inutile, să se dizolve singure (atunci când trăirile traumatice/dureroase sunt elaborate, conflictele sunt înțelese, criticul intern e îmblânzit, sabotajele interne se diminuează, libertatea de a fi crește). Sporind capacitatea de a trăi experiențele vieții, va exista mai puțină disociere și mai multă autenticitate, mai multă bogăție interioară. O creștere psihică și dezvoltare a personalității.
Însă toată viața vom mai activa apărări, atunci când psihicul nostru simte că e necesar. Putem vedea acest mod de funcționare defensiv ca pe un sistem imunitar psihic. A apela la defense nu ne face slabi sau defecți, ci doar…umani. Oricât ne-am întări psihic, e normal să mai existe căderi, regresii, perioade grele, neputință. Scopul nu e să ne transformăm în niște roboți, oameni zen sau indivizi perfecți.
Totuși, înțelegerea modului în care funcționăm și dezvoltarea personală vor duce la o mai rară apelare la mecanisme de apărare (deci o mai mare forță psihică de a trăi emoții negative), ceea ce aduce lumină asupra limitelor și dorințelor/conflictelor noastre profunde, așadar un mod de viață mai apropiat de autenticitate și libertate.
Urmează o nouă serie de articole, în care îmi propun să explic diferite mecanisme de apărare.
Articolele sunt realizate în totalitate de mine, Irina Pache, și orice reproducere parțială sau totală se face doar cu acordul meu sau prin share păstrând sursa textului.
Mulțumesc!
