”Umorul este un dar prețios și rar.” (Freud, 1927)
Încep prin a sublinia că umorul nu este întotdeauna folosit defensiv. Nicidecum. El poate veni dintr-o bună autocunoaștere, din capacități crescute de observare și integrare, din dorința plăcerii pe care o stârnește, fără să fie un mecanism de apărare.
Alteori însă el ascunde fuga de trăirea unor emoții dureroase, precum cele depresive, de furie, rușine sau vinovăție.
Freud considera umorul ca fiind un mecanism de apărare doar atunci când acesta e aplicat sieși, când subiectul prezintă o situație trăită traumatic în aspectele ei plăcute, ironice, ușor amuzante.
Astfel, umorul cruță persoana aflată în dificultate de afectele dureroase și (grație glumei) evită chiar exprimarea lor, adică se ferește inclusiv de transmiterea unor plângeri justificate. Am putea spune că e un mod narcisic sănătos de a face față unei situații dificile.
Refuzând să se lase copleșit de o realitate neplăcută, Eul pare să sfideze suferința, dovedind lumii că inclusiv situația traumatizantă poate provoca plăcere. Este un mod destul de matur și integrat (nu primitiv, cu fiind “născut” mai degrabă în perioada adolescenței) prin care sănătatea psihică este menținută, iar narcisismul triumfă într-un mod pozitiv.
Însă nu e o apărare utilizată frecvent, omul refugiindu-se mai degrabă în reverie sau activism, decât apelând la umor (pentru umor e nevoie de mai mult decât un inconștient care ne apără).
A folosi umorul ca defensă e diferit de omnipotența psihotică (maniacală), în care subiectul se refugiază într-o realitate paralelă (aparent amuzantă) din cauza intoleranței realității externe și interne. Prin umor, subiectul stăpânește realitatea, nu pierde contactul cu ea.
”Umorul evită consumul de sentimente”, ”surâde printre lacrimi” și ”se naște din înăbușirea unei emoții”. Pe scurt, reușind să se amuze pe seama contextului nefavorabil, individul evită dezvoltarea suferinței și a trăirilor inconfortabile. Acestea însă nu sunt negate cu totul, ci mai degrabă sublimate prin ironie.
Aș aduce un caz din psihanaliză, însă consider că nici nu mai avem nevoie. E suficient să ne uităm la modul în care românii trec zilele acestea peste nedreptatea trăită recent la jurizarea concursului Eurovision. Au compus tot felul de reel-uri și meme-uri extrem de amuzante, care ironizează situația. Își prelucrează suferința, frustrarea și furia în modul lor caracteristic. Iar asta e admirabil!
Poporul nostru a făcut întotdeauna ”haz de necaz” și a transformat suferințele în surse de plăcere/amuzament.
Ne hrănim în fața neputinței ca popor prin celebrul pamflet. Și cred că în istoria noastră marcată de nedreptăți frecvente, credința și umorul chiar ne-au salvat.
Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului – să-i dăm umorului valoarea sa incontestabilă!
