Divanul în psihanaliză are un rol central. Freud a ajuns să îl folosească pentru a facilita procesul bazat pe asocierile libere, pentru o mai bună accesare a inconștientului (renunțând la tehnica hipnozei), pentru a permite pacientului să se exploreze pe sine în ritmul său, fără privirea terapeutului, liber.
În același timp, psihoterapeutul poate mai ușor lăsa atenția flotantă să se desfășoare, e mai facil să fie prezent cu totul, în acea stare descrisă de Bion ca fiind ”fără dorință și fără memorie”.
Cine a făcut psihanaliză pe divan știe că e diferit față de psihoterapia clasică. Chiar dacă și față în față sau online se poate crea alianța terapeutică, se poate lucra cu transferul și contra-transferul, se pot realiza asocieri libere valoroase, există evoluție, totuși în psihanaliza clasică procesul se simte altfel, mai intens. Tu te simți mai aproape de tine însuți. Pentru 50 de minute întreaga lume dispare, te afunzi în minte și suflet, nimic nu mai contează – doar trăirile tale și celălalt, care te conține.
Divanul facilitează mult regresia, vulnerabilizarea, reduce din cenzuri, crește intensitatea trăirilor și ritmul schimbărilor. Divanul nu e recomandat mereu (în orice suferință/patologie), însă pentru a deveni psihoterapeut psihanalitic îl consider indispensabil în analiza personală.
În ”Cuvinte care eliberează” Marie Cardinal descrie cu măiestrie și sensibilitate procesul său de 7 ani de psihanaliză pe divan. Prima așezare pe canapea e întotdeauna imposibil de uitat. Pentru ea, acea primă experiență a însemnat oprirea sângerărilor (hemoragia ce era simptom de conversie isterică). Pentru alții întinderea pe canapea are însemnătate diferită și trezește amintiri/emoții diverse.
Să faci acel drum spre cabinet, să intri în încăperea psihanalistului, să te întinzi pe divan… iată simbolica întoarcerii ”în uter”, întoarcerii spre tine însuți, regresiei pentru recreștere.
Te faci iar mic, pentru a putea crește, de data aceasta mai sănătos, mai limpede la minte, mai bogat în suflet, mai liber, mai plin de dorințe, mai sărăcit de auto-sabotaje, mai relaxat.
Există o rezistență enormă la schimbare, la terapie, la divan. Ne e frică nu doar de ce se simte ca nou, cât mai ales de ce intuim extrem de cunoscut și teribil de dureros.
Ne e teamă să ne lăsăm schimbați. Să permitem cuiva să intre în sufletul nostru, să fim cu adevărat vulnerabili, să ne facem ”mici”.
Dar cât de bine se simte când în sfârșit ne dăm voie să fim și așa, iar asta să ducă la creșterea noastră.
Poza: Divanul din cabinetul personal
