Susținerea prin psihoterapia psihanalitică
Deseori oamenii au nevoie doar să fie ascultați. Fără să primească încurajări, fără clișee oferite stând picior peste picior, fără empatia afișată fățiș prin amabilitate exagerată, fără a auzi că și celălalt a trecut prin ce trece el. Ca oameni, în viața de zi cu zi, conținerea emoțională intră în rolurile de părinte. Față de adulți nu avem o datorie în acest sens și nu ajută să ne forțăm. Însă dacă simțim și putem să conținem pe cineva emoțional, în suferințele lui, contează enorm.
Să fii cu adevărat conținut emoțional înseamnă că cel care te ascultă (în primul rând) face față emoțiilor tale. Nu e distrus, nu trece printr-o angoasă mai mare decât a ta în fața realității dureroase, nu te grăbește să treci mai repede prin ceea ce trăiești, nu simte să fugă de emoțiile lui și ale tale, deci nu încearcă nici pe tine să te facă sa fugi, nu îți oferă soluții, nu te sfătuiește, nu te bruschează, nu vrea să-ți ia suferința rapid, PENTRU CĂ EL ÎNSUȘI O POATE TRĂI. ÎMPREUNĂ CU TINE. Asta cred că face diferența enormă dintre un terapeut ”ambalaj” și unul bun: a te conține cu adevărat, dincolo de cuvinte. E ceva ce se simte cu totul, nu poți descrie perfect.
În abordarea psihanalitică știm că suferințele emoționale au nevoie să fie trăite. Dacă nu sunt trăite emoțional, se fac ele trăite în alte moduri – dar cumva tot găsesc o cale de a ieși la suprafață, nu pot fi amorțite pe vecie.
Fiind împreună cu celălalt, în cadrul sigur al terapiei, nu doar emoțiile din prezent sunt trăite mai autentic, cu forță și umanitate, ci chiar cele din trecut sunt aduse din inconștient. Emoții care au fost amorțite, dar care măcinau pe dinauntru fără a putea fi simțite real. Care răbufnesc cu putere după ani sau zeci de ani, care își cer ”drepturile”. E nevoie să le simțim. Dor, dar nu ne distrug. E nevoie să le lăsăm să fie, nu neapărat să încercăm să le explicăm rațional (ajută mult să le înțelegem, însă nu tot timpul este acesta scopul), nici să le ”contracarăm” prin dezvăluiri proprii.
Când cineva ni se destăinuie, cu siguranță devine și despre noi. Tot ce spune celălalt ne atinge într-un fel sau altul, pentru că trezește amintiri, trăiri personale, reacții puternice, chiar somatizări. Emoțiile celuilalt nu ne lasă niciodată reci, deseori fiind chiar nevoie să le ”îngurgităm”, să le ”digerăm” și să le oferim înapoi într-o formă mai tolerabilă, pentru ca și el să reușească să le integreze. Asta facem întâlnire de întâlnire, dincolo de cuvinte sau de tehnici. Ne facem pe noi înșine VAS CONȚINĂTOR. Însă asta nu înseamnă că procesul este despre noi. Ce facem după ședință, cum stăm cu reacțiile noastre, cum notăm cele trăite, cum folosim contra-transferul, este important și valoros. Însă în ședință a interveni cu dezvăluiri proprii mi se pare cel mai egoist act mascat în empatie de fațadă. Nu, nu ești empatic dacă începi să vorbești despre tine și experiențele tale atunci când celălalt își expune viața și trăirea! Nu ești empatic dacă încerci să îl încurajezi și nu poți sta în durerea aceea. Nu ești empatic dacă îi furi dreptul de a își TRĂI SUFERINȚA!
Și totuși, dincolo de a conține emoțional (precum brațele unei mame ce susțin bebelușul, dincolo de trăirea împreună, de susținere și de acceptare, de validare totală a celor simțite, terapia profundă vindecă și altfel: în ședința aceea plină de semnificație, când suferințele ies cu o forță extraordinară, când durerea se cere a fi procesată, omul constată că nu e distrus. Singur, simte, înțelege și constată în timp că și-a putut trăi durerea și nu a murit. Nici măcar nu a fost mai rău, dimpotrivă: a fost eliberator.
Decât să audă încurajări și dezvăluiri care pe moment îl pot face să se simtă mai bine, în psihanaliză își primește dreptul DE A FI EXACT AȘA CUM E. De a SUFERI EXACT AȘA CUM SIMTE. Și de A CREȘTE. Nu se simte dator pentru că a primit bunăvoință zâmbitoare, nici pentru că terapeutul a stat nu știu câte minute în plus cu el, nici pentru că a fost mângâiat, atins sau făcut să se simtă special, adică sedus. Ci va crește pentru că EL ÎNSUȘI A PUTUT. A putut să stea cu suferințele lui, a reușit să pună în cuvinte (așa cum a putut el), a dat o formă monstrului interior de care se temea, a diminuat angoasa, a micșorat simptomele fizice. EL. Nu terapeutul. Căci terapeutul e doar o unealtă.
Un terapeut bun se face pe sine mic, în timp ce îl ajută pe cel care vine la el să crească. Nu prezența fizică a terapeutului trebuie să iasă în evidență, ci prezența emoțională.
Un terapeut de ambalaj se face pe el însuși bun, tămăduitor, mare, valoros, important, indispensabil, se pune în centrul atenției, în timp ce acela care vine la el devine tot mai mic, fragil, firav, dependent, anxios.
Empatia nu înseamnă mereu bunăvoință, nu înseamnă mereu blândețe, nu înseamnă mereu zâmbet și încurajare, pentru că adevărata empatie vrea BINELE PROFUND, PE TERMEN LUNG. Uneori poate însemna a fi mai dur sau direct, a problematiza viziuni, a nu valida. Deseori înseamnă doar a însoți. Uneori înseamnă a tăcea împreună cu celălalt. A pune în cuvinte suferința lui. A înțelege și a vrea să înțelegi. A simți alături de el și împreună cu el. A PUTEA.
Dacă tu, mentorul și sprijinul cuiva POȚI, și cel care se încrede în tine simte că va putea, implicit. Nu înseamnă că e ușor, nu înseamnă că îi poți lua poverile, dar ajută enorm să POȚI ÎMPREUNĂ CU EL. Nu să îl grăbești, nu să îi negi suferința, nu să îi minimalizezi experiențele oferind exemplele tale, nu să încurajezi exagerat și clișeic, nu să ceri teme, exerciții, efort și forțare, ci DOAR SĂ FII ÎMPREUNĂ CU EL. Nu să îl vrei tu schimbat în vreo direcție anume, oricât și-ar spune chiar și el singur că vrea să se schimbe.
De fapt, asta am fi avut cu toții nevoie, atunci când fiind mici ne-am trăit primele suferințe de unii singuri: am fi avut nevoie de cineva capabil el însuși să fie autentic, suficient de matur și de sănătos emoțional încât să își trăiască emoțiile neplăcute, cineva care să fie cu noi în emoțiile noastre, care să ne arate că ele nu ne distrug, un adult care să ne pună în cuvinte ceea ce simțim, să ne înțeleagă și să nu ne părăsească atunci, care să nu ne ceară să nu mai fim triști, nervoși, urâcioși, ci să creeze un sens suferinței noastre și să ne însoțească în ea. Iar dacă nu am avut (suficient), căutăm asta fiind adulți, căutăm toată viața. Nu știm cum să ne conținem emoțional, NU PUTEM din senin. Însă cred că nu e prea târziu să învățăm că se poate. Să ne oferim prin terapie această conținere emoțională ce ne-a lipsit. Doar așa putem crește psihic, emoțional.
Maturitatea vine cu autonomie. Autonomia vine cu durerea desprinderii. Ca un fluture care trebuie să își lase matca. Nu e ușor, nici fără suferință, dar am mai spus: e necesar și eliberator.
Da, nu consider că acest domeniu e pentru oricine. Și nu mă feresc oricând să scriu despre orice simt eu că nu ar fi în regulă în relația cu oamenii care caută ajutor pentru a evolua. Cred că oamenii merită mai multă claritate și însoțire adevărată, nu doar un ambalaj temporar, ce te menține în infantilitate și dependență, nu doar marketing de empatie, nici iluzie de bunătate infinită. Nimeni nu e bun cu desăvârșire.
Poza: Scenă din serialul ”A iubi, a pierde”, în care actrița principală conține emoțional un cămătar ce își trăiește rușinea, durerea, neputința. Fără niciun cuvânt. Mai ceva ca un terapeut experimentat. Mai vindecător decât orice vorbă.
