Consider că trebuie vorbit și scris mai mult și mai des despre zonele gri și negre ale psihoterapiei, despre procesele care își pierd caracterul terapeutic, adică nu mai sunt în beneficiul pacientului. Știu că deja (intrinsec) neîncrederea în ajutorul psihologiei e destul de crescută în țara noastră, însă chiar și așa consider important ca oamenii să aibă cunoștință despre ce ar trebui și ce nu ar trebui să se petreacă acolo, pentru a nu accepta niciun fel de abuz. E nevoie să vorbim despre astfel de aspecte în mod curajos, pentru a crea spațiul potrivit celor mai puțin încrezători în ceea ce simt, ceea ce aleg.
În perspectiva mea formată pe baza anilor de studiu al psihoterapiei psihanalitice, din propria experiență terapeutică îndelungă în psihanaliză, dar și pe baza literaturii de specialitate complexe din acest domeniu, consider că:
Psihoterapia nu ar trebui să fie despre:
- SEDUCȚIE EMOȚIONALĂ
- A permite adresarea la ”per tu” (sub pretextul micșorării anxietății și facilitării deschiderii analizandului sau din dorința mai mult sau mai puțin conștientă de a ne face plăcuți, agreabili, abordabili, moderni);
- A alinta pacienții cu apelative de tipul ”Draga mea” / ”iubita mea” / ”dragule„ etc
- A prelungi ședințele peste durata stabilită;
- A primi sau a oferi cadouri;
- A permite/încuraja atingerile (oricât de „inocente” ar fi)
- A lăuda excesiv, a flata recomandând urmarea unei profesii în domeniul psihologiei;
- A fi prea bun și binevoitor, prea disponibil, a scrie pe messenger, a ține legătura în afara ședințelor (excepție fac urgențele, unde se poate solicita ajutorul și în afara ședințelor),
- A sprijini în alte moduri decât cele strict psihoterapeutice (prin facilitarea unor legături în domeniul afacerilor/împrumuturi/solicitări personale, prin orice alt mod care depășește relația profesională); este permisă recomandarea de a merge către alt specialist atunci când psihologul simte că este depășit de nevoile pacientului sau că acestuia i-ar fi de folos un tratament mai complex (consult psihiatric, internare etc)
- VIAȚA PSIHOLOGULUI/PSIHOTERAPEUTULUI
- Știu că în multe abordări terapeutice expunerea și vulnerabilizarea terapeutului sunt permise și chiar încurajate (punctual), sub pretextul stimulării vulnerabilizării și în celălalt, al sporirii empatiei sau înțelegerii, al încurajării autenticității. Sună frumos și binevoitor, însă nu este benefic absolut deloc. Consider aceste motivații doar raționalizări care ascund seducție. Nu rezonez cu niciun fel de vulnerabilizare, indiferent dacă poveștile de viață ale psihologului ocupă toată ședința sau doar 5 minute. Psihoterapia ar trebui să fie despre pacient. (Singurele excepții admise în psihanaliză sunt scurte confirmări ale unor angoase ale pacienților, felul în care uneori deduc despre terapeut și au nevoie să se asigure că gândurile lor sunt reale etc.)
- INVITAȚII ÎN AFARA CABINETULUI
- Organizarea de ”retreat-uri”, excursii, tabere, ieșiri de grup sau 1 la 1, în afara cabinetului/ședințelor;
- Invitarea la expoziții personale, teatru, cafea, timp liber petrecut împreună.
- Prietenie pe facebook, legături virtuale, grupuri de whats app etc
- LUCRUL CU RUDE / CUNOSCUȚI / prieteni ai pacienților
- Pacienții au dreptul la un terapeut al lor și doar al lor, cât mai aproape de neutralitate și care să respecte confidențialitatea totală;
- Partenerii nu pot lucra individual cu același terapeut, nici nu pot face terapie de cuplu dacă unul din ei a început procesul individual anterior;
- Nu se lucrează cu rude, nici cu prieteni, nici cu prietenii pacienților
- RETRAUMATIZARE
- A presa pacientul să aleagă anumite direcții (a ghida/direcționa): să ierte, să înțeleagă anumite persoane din viața lui, să se împace, să ia inițiative, să ia sau să nu ia niște decizii etc;
- A brusca pacientul să se schimbe într-o direcție sau alta, conform concepțiilor psihologului;
- A menaja excesiv pacientul, neputându-i arăta și partea lui de răspundere, a îl păstra într-un rol de victimă sau de infantilitate;
- A fi nesincer, ipocrit, lipsit de contact cu propriile gânduri și trăiri, a nu fi conștient de propriul contra-transfer, a proiecta pe pacient din tine, a nu îți asuma procesul și implicarea;
- A deveni abuzator – agresiv, violent verbal, prea strict, prea dur, judecător, critic, autoritar, castrator, a contrazice pe subiecte teoretice, a vrea să domini, să ai dreptate, a considera că ești superior și știi mai bine etc.
- SEDUCȚIE SEXUALĂ
- A atinge, a încuraja atingeri;
- A seduce verbal, a vorbi cu conotație sexuală, a face complimente;
- A avea o atitudine seductivă, interpretativă, a bate apropouri;
- A invita și a da curs unor invitații de întâlniri în afara ședințelor;
- A depăși granițele profesiei și a săruta/face sex cu pacienții – singurul răspunzător pentru această abatere gravă este profesionistul, cel care se află în postura de autoritate; el trebuie să păstreze granițele relației, el se asigură că limitele sunt respectate, el trebuie tras la răspundere.
Lista poate fi completată. Nu consider că dețin adevăruri, sunt doar perspectivele mele. Nu consider că nu greșesc cu nimic, doar încurajez introspecția, analiza de sine, terapia personală a profesioniștilor. Încurajez gândirea critică și cu propria minte, de către fiecare om, în orice postură s-ar afla.
Sper ca orice persoană care începe un proces psihoterapeutic să aibă parte de implicare cât mai benefică ei, iar asta nu înseamnă seducție și plăcere, ci tratament personalizat, unic, adaptat fiecăruia. Cred că a seduce înseamnă inclusiv a da cuiva ce vrea să audă/să primească. Pe termen lung, nu îi facem bine.
Consider important și necesar ca oricine este într-un proces de psihoterapie să își ia în calcul sentimentele, intuiția și să aibă curajul de a vorbi despre ceea ce i se pare a fi în neregulă. Deseori vedem psihoterapeutul într-o manieră negativă chiar și când acesta nu are intenții de acest fel. Putem interpreta spusele și atitudinea lui într-un mod negativ, putem intra în transfer violent în care să stârnim chiar atacuri (inconștient), probăm limitele celuilalt, vedem erori sau credem că vedem atacuri asupra noastră. E benefic să le discutăm, dacă simțim că psihoterapeutul e deschis și nu intră în defensivă. Dacă nu atacă la rândul lui. Dacă nu se apără compulsiv sau se eschivează. Când terapeutul nu poate suporta un conflict/contradicție, nu cred că merită să continuăm procesul psihoterapiei, pentru că ne supunem din nou unei traume, nefiind validați în ceea ce simțim.
Dacă specialistul este deschis oricărei discuții și încurajează deschidere, chiar și atunci când există conflicte, a parcurge acest proces de acceptare, conținere și reparație este (cred) cel mai mare beneficiu al terapiei. Dacă ar exista o ”spumă” a terapiei, cred că aceea ar fi depășirea unui conflict într-un mod pozitiv. Integrarea lui. Dar asta se poate face doar cu deschidere și maturitate emoțională.
Când se întâmplă abateri precum cele de mai sus și nu avem cu cine să le discutăm, cred că e în beneficiul nostru să căutăm altceva și să încheiem un proces care ne dăunează.
