Dacă mă urmăriți de mai mult timp, știți deja că în psihanaliză numim ”obiecte” figurile de îngrijire (mama, tata, bunica, bona etc), părți din ele, experiențe și relații din etapele de formare.
Acestea sunt trecute prin subiectivismul individului și internalizate în structura lui, în etapele timpurii. Mediul și relaționările din primii ani (dar și de mai târziu, din adolescență) contează enorm în formarea psihicului nostru, însă este și ceva din noi care se adaptează la ele în mod particular.
Mama de regulă este obiectul bun. Sau o parte din ea e trăită ca ”obiect bun”, dacă a oferit o creștere suficient de bună. La fel și alte figuri ce au creat un impact pozitiv în structura individului. E important însă ca această prezență pozitivă să nu fi fost pierdută într-o etapă fragedă. Iar aici mă refer la pierderi reale și la pierderi subiective în același timp.
Dacă mama a îngrijit bine în etapa de bebeluș, a creat o integrare psihică. Dacă însă mai târziu nu a mai reușit să păstreze o conexiune emoțională cu copilul, dacă a trăit depresie sau a dezinvestit din propriile răni oedipiene, asta a adus și “obiecte rele”. A destructurat. La fel precum dacă nu a existat previzibilitate și constanță în relația timpurie.
Îngrijiri ocazionale, sporadice, prezențe bune prea rare, nu creează un obiect bun constant.
Beneficiul suprem al psihoterapiei este internalizarea (în timp) a unui ”obiect bun” – terapeutul, relația cu acesta.
În cabinet nu doar elaborăm traume, răni, punem în cuvinte, alinăm suferințe și goluri, trăim furii și emoții refulate demult. Ci și construim, cărămidă cu cărămidă, o fundație mai sănătoasă decât a existat anterior. Prin prezența constantă a terapeutului, prin faptul că el ”rezistă” atât tristeților pacientului, cât și provocărilor, atacurilor (mai mult sau mai puțin subtile), furiilor, el devine un ”obiect bun intern”. În timp, efectul terapiei nu mai e doar ceva ce vine de la exterior, ci devine ceva ce se simte ca RESURSĂ INTERNĂ.
În mod ideal, dezvoltăm aceste resurse interne în primele relații din viața noastră, dacă ne-am simțit suficient de iubiți, importanți, valoroși. Dacă am fost suficient de bine îngrijiți (nu doar fizic, ci și emoțional: văzuți, auziți, alinați, încurajați, stimulați, însoțiți în emoțiile dureroase și frustrări etc.).
Dacă nu a existat o astfel de relație suficient de bună, cele mai multe părți interne vor fi unele sabotoare. Părți care ne fac să eșuăm, să nu avem curaj de a împlini dorințe, să ne resemnăm, să dezvoltăm tulburări afective, anxietăți, depresii, somatizări. Tulburări de personalitate, dependențe.
Când pacientul spune “sunt complet singur”, cel mai probabil se referă la această absență interioară a unui obiect bun… Și e nevoie să o înțelegem, dar să nu rămânem în ea. E nevoie să le oglindim (atunci când e cazul) faptul că nu sunt chiar atât de singuri. Pentru că deseori există noi persoane de atașament, există copii, partener, însă individul se simte tot singur.
Tânjește încă după acea experiență timpurie dorită și neavută suficient. Tânjește după mama.
În psihoterapie baza este această alianță terapeutică sănătoasă ce se dezvoltă, constanța procesului și a prezenței terapeutului susținător, empatic, căruia îi pasă real.
A îți oferi un astfel de ”obiect bun” chiar și la vârsta adultă e cel mai mare dar pe care ți-l poți face, mai ales dacă te simți singur, trist sau ”defect”. Așa poți ajunge la acea stare în care nu te mai simți singur nici dacă ești singur. Nici dacă ești înconjurat de oameni, dar nu te poți bucura de ei. La acel echilibru intern, acea reziliență, acea forță de a trece prin greutăți, dar și acel stimul de a crea, acea libertate de a te bucura de viață și de tine însuți. Toate “bunătățile” astea (goodies) vin printr-un ”obiect bun” și o fundație emoțională sănătoasă. De aceea e improbabil să reușim să ieșim din suferințe mari fără un ALTUL. De aceea niciodată cărțile, sfaturile, “rețetele” de vindecare nu vor ajuta real.
Durează și în terapie, nu e ușor, internalizarea nu se petrece conștient, nici automat, dar…de cele mai multe ori se petrece, în timp. Sunt însă și cazuri când indivizii atacă toate legăturile și nu reușesc să accepte relaționarea cu un obiect bun. Sabotează orice atașament și rămân într-o (auto)distrugere internă.
A avea măcar un obiect bun intern înseamnă a simți că merită să trăiești. A te ridica atunci când cazi, a te dezvolta, a te “reinventa” după un eșec, a te descoperi, a crește.
Cine nu are un obiect bun…să și-l construiască în terapie. 
#psihanaliză#relațiitimpurii#obiecteinterne
