Scriu mult despre tenebrele sufletului pentru că le cunosc atât de bine. Și pentru că în ele e cea mai mare nevoie de ajutor. Pentru că îmi doresc ca oamenii să nu se mai blameze pentru ceea ce simt și pentru greul prin care trec. Pentru că e prea multă judecată față de suferința psihică. Prea multă rușine și vinovăție pentru stările în care nu ești bine. Prea multă mască ce arată numai împliniri, bucurii, familii fericite. Prea multă ascundere a părților dureroase.
Scriu despre suferință și tenebre pentru că îmi doresc ca ceilalți să primească ce am avut și eu nevoie: sentimentul că nu ești defect când suferi, ci doar rănit.
Gândul că poți fi mai bine, fără încurajări clișeice de tipul “Hai că poți!” sau “Va fi bine!” sau (Doamne ferește 
): “Trebuie doar să vrei!” / “Schimbă-ți gândirea”, “Te ajut să te vindeci în X zile” etc.
Încurajarea în psihoterapia psihanalitică vine din ÎNSOȚIRE și mai ales din ATITUDINEA psihoterapeutului care nu judecă absolut nimic, ci te oglindește și te ajută să te înțelegi mai bine pe tine însuți.
Empatia nu înseamnă doar a înțelege ce trăiește celălalt, nici a intra cu el în stările lui și a vă pierde împreună, ci a-i putea fi alături așa cum are nevoie, văzându-l, ascultându-l, validându-i trăirile și răspunzând nevoilor lui suficient de bine, fiind acolo, alături de el. A nu fugi și a nu-ți dori să îl scoți din suferință pentru că tu însuți nu poți tolera prea multul. A nu fi înfricoșat, speriat, deci a nu oferi “soluții”, ci doar claritate și însoțire, calm și răbdare, prezența și forța ta (în umanitatea ei), a celui care la rândul său a trecut prin greul psihic.
Scriu mai mult despre durere și mai puțin despre sentimentele de siguranță, pace, bucurie, despre momentele de împlinire, nu pentru că nu ar exista, ci pentru că am smerenia și sinceritatea de a recunoaște că viața e destul de mult despre provocări și adaptabilitate, iar binele infinit este utopic.
Se face mai multă lumină și e mai multă bucurie atunci când simți că nu mai ești mic și neputincios în fața vieții, ci ai mai multă reziliență, claritate asupra ceea ce îți dorești, când integrezi vinovăția și rănile din trecut, când maturizezi părțile fragile. Dar asta nu se poate obține rapid și nu garantează nimănui că viața e lină și bună, că nu vei mai suferi. Cred că a fi matur presupune inclusiv a asuma că întreaga viață avem de crescut și că nu se poate ajunge la o desăvârșire, că suntem oameni și avem căderi, chiar și când credem că am obținut un echilibru.
În psihanaliză nu ne dorim să fugim de suferințe, ci să le putem trăi cu mult mai multă putere, acceptare, blândețe față de sine atunci când inerent survin.
