Context:
În ziua de azi auzim prea des și incorect folosit termenul de ”bipolaritate”. Unii se auto-diagnostichează așa sau pun etichete celor care își schimbă des dispoziția emoțională (”E bipolar”). Cred că e important să înțelegem patologia pentru a nu lua în râs aspecte atât de delicate. Bipolaritatea e o tulburare extrem de gravă si greu de trăit, cu o suferință enormă, nu o etichetă ce poate fi folosită cu ușuritate atunci când vrem să ne plângem de o persoană instabilă emoțional, nervoasă ori cu emoții intense și schimbătoare. Pentru că NU despre asta este vorba.
Conform DSM5 (Manualul de diagnostic diferențial), tulburarea bipolară este marcată de:
1) EPISOADE MANIACALE: perioade de peste o săptămână cu o dispoziție expansivă, iritabilă, energie crescută anormală
– pacientul resimte o stimă de sine elevată (grandomanie);
– nevoia de somn e diminuată (3 ore îi sunt suficiente), energia extrem de crescută;
– se simte presat să vorbească (logoree);
– e ușor de distras de stimuli externi și irelevanți;
– agitație psihomotorie lipsită de scop sau îndreptată spre un scop social, profesional ori sexual;
– implicare în activități cu risc ridicat (investiții financiare nesăbuite, indiscreții sexuale, cumpărături excesive etc)
– posibil elemente psihotice (delir)
2) EPISOADE DEPRESIVE: perioade mai lungi de 2 săptămâni cu o schimbare extremă a funcționalității anterioare
– pacientul resimte o dispoziție depresivă aproape zilnic, în cea mai mare parte a zilei (se simte trist, gol, fără speranță) – starea poate fi indicată de cei apropiați sau chiar de el; la adolescenți și tineri modificarea se poate manifesta printr-o dispoziție iritabilă);
– interes și plăcere diminuate extrem (chiar lipsa lor), față de toate sau aproape toate activitățile (aproape zilnic și în cea mai mare parte a zilei);
– scădere ponderală semnificativă (fără a ține o cură de slăbire) sau o scădere și o creștere a poftei de mâncare prezentă zilnic;
– insomnie sau hipersomnie aproape zilnic;
– agitație sau inhibiție psihomotorie;
– fatigabilitate sau lipsă de energie aproape zilnic;
– sentimente de vină excesivă sau devalorizare de sine nefondate, ce pot atinge o intensitate delirantă;
– diminuarea capacității de gândire și de concentrare, nehotărâre;
– gânduri recurente la moarte (nu doar teamă de moarte), ideație suicidară cu sau fără tentativă de a comite suicid.
Există și o ”versiune” mai puțin intensă a acestor episoade, numită CICLOTIMIE. Acolo alternanța perioadelor poate avea un ritm mai ridicat, episoadele hipomaniacale (mai puțin intense decât cele maniacale) și cele depresive intercalându-se mai frecvent decât în tulburarea bipolară.
Oricât de intense sau mai puțin intense ar fi aceste perioade, bipolaritatea nu înseamnă o dispoziție instabilă pe parcursul unei zile. Pot fi multe cauze pentru stările afective schimbătoare. Nu e util să folosim etichete nici atunci când acestea sunt bine fondate, dar cu atât mai mult după ”ureche”, din totală dezinformare. Un diagnostic se poate pune la psihiatru sau la psihologul clinician, tratamentul medicamentos fiind necesar în această tulburare, împreună cu psihoterapia.
DIN PERSPECTIVĂ PSIHANALITICĂ
Tulburarea este numită maniaco-depresivă și analiza acesteia merge spre rădăcinile stărilor trăite, nu doar în jurul simptomelor sau al diagnosticului.
Un pacient ce suferă de ciclotimie sau simptome maniaco-depresive trebuie văzut în istoricul său familial, din prisma pierderilor timpurii și a fricii de a pierde, analizând relațiile cu persoanele de îngrijire (și lipsurile trăite acolo), observând și elaborând furia îndreptată spre interior, analizând incapacitatea de a procesa niște dolii, nevoia și dorința de a idealiza pentru a nu pierde. El poate fi ajutat în timp să își crească toleranța în fața brutalității și imperfecțiunii realității, diminuând anxietatea de separare și fiind sprijinit să își proceseze doliile extrem de timpurii și dureroase.
În stările maniacale sau hipomaniacale, pacienții se apără de cele depresive printr-un control omnipotent, simțindu-se invincibili, nemuritori, plini de succes, grandioși. Apărarea prin negare a fost necesară în fața unor suferințe extreme date de neglijență timpurie sau abuz, de pierderi brutale în care subiectul (încă fragil) nu a fost însoțit emoțional. Critica, separările traumatice, abuzul emoțional, fizic sau neglijența din copilărie sunt factori marcanți pentru dezvoltarea la adult a acestor stări maniaco-depresive. Dacă în episodul maniacal pacientul urcă pe versanții cei mai înalți, în cel depresiv apărările omnipotente eșuează, pacientul reajungând în abisurile suferințelor.
Fiecare tulburare are un istoric, un sens și o simptomatologie complexă, ce nu poate fi numită pe facebook, nici încadrată frivol.
Ar trebui cu toții să fim mai delicați când vorbim de aspectele patologice ale celor din jur. Și să nu uităm că toți avem elemente din aceste patologii, chiar dacă e mai ușor să etichetăm pe alții.
Dacă într-adevăr cunoști pe cineva cu acest diagnostic și ți se pare prea greu de dus o astfel de relație, e în regulă să alegi să pleci, recunoscându-ți limita, neputința, fricile. Nu rămâne lângă cineva atât de suferind dacă vrei să-l schimbi și nu-i poți tolera suferința. Oamenii cu astfel de stări interioare au nevoie de constanță, de cineva care poate face față durerii, asemenea lor. Nu care să le-o preia, pentru că nimeni nu poate face asta, dar care să o poată tolera împreună cu ei. O relație cu cineva sănătos psihic, iubitor, blând și puternic poate fi un real ajutor în această patologie, ca și în celelalte. Nu putem cere nimănui să facă asta pentru noi, dar putem aprecia când există cineva care dorește și poate să ne fie alături pe acest drum. Iar dacă nu avem pe cineva susținător, sprijinul psihoterapeutic e de bază pentru a nu ne pierde pe noi și a nu ajunge la disperare.
Poze: www.hilio.com / www.doctorneurolog.md
