Despre validare, agresivitate, ”păcat” și asumare a umanității
Am spus mereu că evit generalizările și că nu-mi plac, însă cred că există anumite caracteristici ce ne leagă, ca ființe umane:
- Toți iubim validarea
Ne place să avem dreptate, ne place să fim apreciați și valorizați, ne satisface și ne crește stima de sine atunci când ceilalți ne plac. Ne simțim lezați atunci când persoane importante ne dezaprobă. E uman, e firesc și e chiar sănătos să ne pese de validarea celorlalți. Mai degrabă ține de tulburările psihice a fi indiferenți/a căuta negativul/conflictul în relații.
Dar tindem să trăim cu rușine această realitate, să recunoaștem această nevoie/plăcere de a fi apreciați, de a ni se valida idei, gânduri, calități. Mai degrabă se vorbește despre validare ca și când ar fi ceva negativ (”Cauți validare…”).
Există într-adevăr DISPERAREA de validare externă, există hrănirea identității de sine prin ceilalți, există un grad ridicat al acestei nevoi ce ajunge în sfera patologiei – de aceea poate credem că validarea în sine este ”rea” (pentru că așa cum am explicat în textul despre narcisism, denotă un simț identitar scăzut și fragilitate psihică – nici acolo validarea nu e ”rea”, ci chiar necesară). Validarea în sine nu e rea, ci e chiar bună. Bună rău.
Și toți căutăm validare într-o anume măsură, iar dacă nu o căutăm precis, oricum ne place când vine.
2. Toți avem părți agresive, impulsuri distructive, sentimente de frustrare, furie ocazională, invidii, gelozie. Ele există, chiar dacă tindem să le refulăm masiv în inconștient, să le transformăm în contrariu, chiar dacă nu ne domină (hopefully) și chiar dacă nu le punem în act! Ajută să le vedem & acceptăm, să le dăm voie să fie intern (să existe, să curgă, să le înțelegem sensul, cauza, mesajul, să le elaborăm – să vorbim despre ele) și chiar să iasă la suprafață (fără a distruge), pentru a fi mai conștienți de noi înșine, pentru a trăi mai puțin conflicte interne sau somatizări, dar și pentru a putea relaționa mai ușor, mai asumat cu ceilalți. Despre agresivitate și distructivitate merită un text separat. Nu sunt cu totul negative, așa cum s-ar crede, ba chiar sunt parte din energia noastră, din a fi vii.
3. Toți vrem mai mult/vrem totul (în fantasmă)
Avem dorința de a avea mai mult și chiar de a avea tot, ceea ce aduce stimulare, dar și frustrare/neputință/cădere/furie /ură/invidie/distructivitate. Psihicul poate transforma deseori dorința de mai mult în resemnare/pedepsire de sine/insatisfacție/somatizare, pentru a ne proteja de suferință. Dar dorința există, va exista și e foarte sănătos să fie așa. Precum a scris Lacan în mod genial, ”Fără a trăi în fantasmă, nu putem exista.” A dori, a fantasma, ne pune în mișcare. Ne îmbogățește universul intern și ne face să ”alergăm, să vorbim, să visăm”. Desigur, contactul cu realitatea păstrează doza de realism, prin rațiune, simțuri și conștiința faptului că suntem muritori, umani, limitați (contact ce se pierde în patologia maniacală, paranoidă, schizofrenie). Dar în fantasmă chiar și cu o funcționare psihică suficient de sănătoasă ne alinăm deseori cu imortalitate, cu omnipotență și cu dorința de a avea totul (și mai ales: de a avea ”obiectul” iubit).
Multe din trăsăturile de mai sus pot fi găsite la ”interdicții” biblice ca fiind păcate extreme (mândrie, lăcomie, invidie etc).
Eu consider că dacă gândim ființa umană și viața în termeni de păcat, nu facem decât să perpetuăm funcționarea nevrotică – adică să ducem o viață plină de simptom.
A nu gândi în termeni de păcat viața nu înseamnă a da frâu liber oricărui impuls – ci doar a-l conștientiza și integra într-un mod valoros, ca parte din tine. Înseamnă a nu te mai judeca pentru impulsuri sau gânduri (și deci – a nu te mai mutila continuu), a te accepta cu pulsiunile tale (inclusiv cele mai puțin morale/admirabile) – iar asta aduce o creștere emoțională, mai multă împăcare de sine și un trai mai aproape de Adevăr, mai liber (intern). Înseamnă și a nu mai judeca pe altul cu adevărat, tocmai pentru că îi poți accepta umanitatea.
Să fii conștient de ceea ce simți în adânc (în termeni de gânduri și dorințe, oricât de interzise sau chiar agresive/invidioase) înseamnă să aduci inconștientul în conștient, iar asta nu te face păcătos, ci onest, uman și puternic. Aș zice chiar că te face un om mai valoros, pentru că în loc să alegi o cale bătătorită, sigură, plină de gratificări morale și promisiuni ce vin ”după moarte”, ești capabil să îți vezi imperfecțiunea și să te accepți cu tot cu ea, să nu te mai aperi nevrotic de ea (dezvoltând obsesii, compulsii, ori perpetuând patologia isterică, trăind anxietăți, insomnie, având deseori coșmaruri). Iar asta încearcă psihanaliza – să te elibereze de constrângeri prea rigide interne, care îți fac rău.
Totuși, când astfel de trăiri ajung să domine vorbim deja de patologii și o calitate scăzută a vieții. A trăi în invidie, ură, furie perpetuată sau conflict distruge atât pe alții, cât și pe cel dominat. Astfel de tipare de funcționare nocive ascund traume/răni/neputințe adânci, care se cer a fi tratate. Denotă funcționări primitive (de bebeluș) ce se cer a fi maturizate. Chiar și așa, nu ajută cu adevărat să le încadrăm la ”păcate”, ci mult mai mult ajută să le înțelegem în terapie, fără judecată.
Textul nu se referă la a te lăsa dominat de impulsuri și a duce o viață de ură sau invidie, dar nici nu încurajează un trai disociat, marcat de presiunea de a corespunde unor rigori morale extreme.
