Seria ”Mari psihanaliști” va cuprinde postări despre psihanaliști importanți și ideile lor, așa cum le-am internalizat eu.
I. Donald Woods Winnicott (1896–1971), britanic
Citatul lui va rămâne mereu pe coperta paginii mele: Dincolo de oglindă a fost chipul mamei.
Înainte de a ne forma identitatea de sine ne-am văzut și perceput pe noi înșine în privirea mamei (a figurii de îngrijire). Am perceput modul în care ea ne-a primit pe lume, iubirea, admirația sau (dimpotrivă) – absența ei. Prin chipul (reflecțiile noastre în celălalt și ceea ce vine spre noi de la el), prin prezența unui celuilalt ne-am conturat fundația psihică.
Winnicott este psihanalistul cel mai apropiat de sufletul meu, cred că mai ales prin prisma interesului comun de a pătrunde în lumea bebelușului. A fost mai întâi pediatru și a lucrat cu mii de mame și bebeluși. În lucrul cu copiii a folosit tehnici bazate pe desen, pentru a îi ajuta să se exprime. Are un limbaj unic în psihanaliză, evitând termenii “de lemn”, reinventând conceptele. A fost suficient de modest încât să nu aibă pretenție de formator (nu a creat o școală “winnicotianna”), însă suficient de valoros încât să fie citat de mai toți psihanaliștii ce au urmat.
A susținut că nașterea nu e traumatică în sine, organismul uman fiind echipat să o ducă firesc (atât mama, cât și copilul). A constatat însă urmări psihice importante ale unor travalii dificile, traumatice, asupra copilului.
A inovat psihanaliza clasică prin explorarea relației timpurii cu persoana de îngrijire (de regulă mama, însă poate fi și altcineva), a importanței mediului și a formării precoce a Eului – a integrării minții în corp (proces pe care nu îl consideră un dat înnăscut).
A încercat să înțeleagă lumea internă a bebelușului dincolo de teoriile freudiene asupra pulsiunilor și a arătat ca psihanalist cum lacunele timpurii în dezvoltarea psihicului se reflectă în viața de adult și ies la suprafață în terapie.
A numit și dezvoltat expresia de ”Sine fals” (ca adaptare la un mediu insuficient de atent la nevoile copilului) și ”Sine autentic” (creativ, permis de un mediu securizant).
A scris despre capacitatea de a fi singur și cum bebelușul internalizează un mediu ”benign” (lipsit de pericol) încă din etapa timpurie, învățând să fie și singur (în prezența cuiva).
Deși a analizat amănunțit diada (legătura mamă – bebe), a luat greutatea enormă pusă pe mame, încurajând la urmarea instinctului și liniștirea acesteia atunci când ÎI PASĂ. A vorbit despre importanța susținerii emoționale a mamei după naștere (partenerul ca sursă de bine), încât aceasta să se poată lăsa în trăirile fuzionale firești. A insistat pe a fi părinți SUFICIENT DE BUNI, onești, previzibili. Nu ideali, nu perfecți, nu apărați masiv psihic de propriile suferințe și neputințe (ci umani, care au frustrările și supărările lor). A vrut să detoxifice ”știința” creșterii copilului, să dea încredere părinților în ceea ce fac și să încurajeze la a căuta ajutor individualizat (particular) atunci când întâlnesc un obstacol (nu la a urma niște sfaturi generale tip ”parenting”).
A explorat inconștientul și a scris despre sentimentele negative umane, firești, pe care părintele le simte față de copil (ca fiind și o ”pacoste”) împreună cu cele pozitive (iubirea și bucuria de a avea ”pacostea” lor). A scris despre vinovăție, ambivalență și provocări ale parentajului, despre cum a fi o mamă suficient de bună este unul din cele mai gratificante roluri, chiar dacă el cuprinde și ură/revoltă.
A scris despre tehnica psihanalitică adaptată pacienților adulți aflați la stadii diferite de dezvoltare, arătând cum cu mulți dintre ei este necesară reluarea dezvoltării psihice, neexistând o diferențiere Eu – Non-eu. Da, adulți care funcționează aparent normal, care profesează și au funcții importante, emoțional se pot simți încă într-o fuziune cu mediul, nediferențiați (precum în etapa primară).
Cartea sa, ”Copilul, familia și lumea exterioară” a fost și este extrem de căutată. Pentru specialiști rămâne un reper volumul ”De la pediatrie la psihanaliză”. Scrierile sale cuprind ipoteze la care te întorci și te reîntorci din timp în timp, mereu descoperind ceva nou.
Așa cum a spus el, ”niciodată doi bebeluși nu vor fi exact la fel” și ”de la bebeluși putem învăța despre bebeluși”. Îl iubesc și admir pentru dedicarea cu care a trecut dincolo de știința și teoria prezentului în care a trăit, pentru curajul de a avea propriile idei și de a inova.
Un geniu al psihologiei, al psihanalizei, al universului parentajului.
Sper ca măcar puțin să îi aduc și eu cinste, prin acest text, iar în fantasmele mele narcisice îmi imaginez că aș fi putut fi o ucenică a lui suficient de bună 🙂 .
