Despre transformare autentică și acceptarea limitelor
Cele mai profunde schimbări vin doar atunci când suntem pregătiți (ne simțim în siguranță), ni le dorim (noi înșine, nu altul pentru noi) și ne lăsăm schimbați într-o relație (avem încredere).
Schimbarea presupune curaj, nou, depășirea angoaselor, intrarea în necunoscut, ieșirea din zona de confort, întâlnirea cu părți autentice și ascunse din noi. Este, deci, un proces provocator, creează teamă, activează rezistențe, dar și stimulează.
Cred că cele mai profunde schimbări au loc abia atunci când suntem acceptați cu adevărat (într-o relație importantă pentru noi, dar și acceptați de noi înșine). De aceea într-un cuplu reproșurile, conflictele permanente, a te impune urlând sau prin a fi pasiv-agresiv, a pedepsi sau amenința în orice fel, a te frânge în fața celuilalt ori chiar a forța spre terapie – nu vor funcționa niciodată. E o realitate dureroasă. A accepta că nu putem schimba pe altul vine cu un doliu imens ce se cere a fi procesat, pentru că presupune a renunța la omnipotență. De fapt, crizele de nervi ale oamenilor care nu își mai suportă partenerul/partenera de care vor să tragă cu tot efortul, dincolo de o motivație reală, rațională (a frustrării trăite și întemeiate) sunt de fapt un soi de tantrum târziu: De ce nu poți să fii cum zic EU/cum vreau EU/cum am EU nevoie?! Ieșirea din omnipotență vine cu tumult, cu acceptare a frustrării, cu acceptare a propriei umanități și neputințe. E dureroasă, greu de realizat, dar aduce creștere și maturizare. A pretinde e apanajul copilului.
E firesc să doară a nu-l putea schimba pe celălalt, mai ales când simțim că îi vrem binele. Când de binele lui atârnă întreg binele familiei. Doare să ai un partener/o parteneră adictiv(ă) sau depresiv(ă), anxios/anxioasă, prea impulsiv(ă) sau instabil(ă), pe cineva care zi de zi se complace în stările sale nu prea bune. Doare să trăiești cu un partener rece, dor multe din neîmplinirile relaționale, tocmai pentru că nu suntem atât de omnipotenți pe cât am vrea să fim.
Dacă suntem sinceri cu noi, de multe ori chiar ne-am dori să îl putem schimba pe celălalt. Ne-am dori să ne fie mai ușor să îl iubim, să trăim cu el. Ne-am dori să facă mai mult efort, să arate că îi pasă, să caute soluții el însuși, să vrea mai mult, să fie altfel, să ne întâmpine nevoile și dorințele. Ne-am dori uneori poate să fim și noi mai rezilienți, să ne auto-reglăm emoțional mai ușor, să fim mai curajoși, să ”stand up for us” (să ne cerem drepturi, să ne căutăm binele propriu), dar nu putem atât de simplu să ne transformăm. E mai ușor însă a vedea neputința altuia, decât pe a noastră. Și poate de aceea suntem, de fapt, atât de furioși pe un altul. Pentru că e mai ușor să îi cerem lui să se schimbe. Pentru că simțim să ”batem din picior” ca niște copii mici, în nevoie, dornici sau răniți.
Adevărul este că nimeni nu se schimbă din presiune. Și dacă am trecut printr-un proces de transformare personală știm cât de greu este și nu mai avem pretenția ca un altul să se schimbe pocnind din degete.
Realitatea e ca deseori și A VREA poate fi imposibil. Există patologii auto-distructive în care persoana chiar nu poate să vrea să fie mai bine. Iar asta e teribil de greu de dus pentru partener(ă), pentru că presupune o alegere: îi rămâi aproape, fiindu-i tu un mijloc de supraviețuire, ca un aparat ce îl ține în viață artificial sau îi dai drumul (îl decuplezi de la aparatul vital ce simți că ești), îi permiți să își asume propria viață și începi tu să trăiești, nelegat de fire? O alegere extrem de dificilă, pe care nimeni nu o poate lua în locul tău vreodată. Și pe care de multe ori chiar și tu simți că nu o poți lua.
Susțin cu tărie că nu există schimbare profundă (temeinică, durabilă) adusă prin forțare (de orice fel). Sunt însă conștientă că provocările de a ne depăși limitele pot crește calitatea rezultatelor noastre. Atunci când la job sau în parcursul școlar-academic trecem prin probe care nu ne plac, ne depășim limitele și creștem. Asta produce satisfacție (pe lângă stres și angoasă). Însă nu am putea trăi pe termen lung sub presiune, sub cerințe din ce în ce mai mari sau permanentizate, pentru că profund cu toții ne dorim să fim cât mai liberi și abia așteptăm să scăpăm de ele. Ne dorim să ne putem manifesta autentic. Să conteze și ce e important pentru noi, nu doar ce ni se cere. Și uneori ne dorim pur și simplu să fim lăsați în pace! Una e să îndeplinimi îndatoriri firești și alta să ni se ceară să ne schimbăm. Presiunea celorlalți poate fi resimțită deseori ca un atac. Iar în fața atacurilor, întotdeauna ne vom proteja/inhiba/ataca la rândul nostru – însă nu vom schimba nimic real.
Așa că nu cred în transformări forțate, nici în progresul adus de amenințare sau presiune externă. Consider că adevăratele schimbări și evoluții interioare sunt delicate, vin natural și au nevoie de un întreg context pentru a se naște. Au nevoie de blândețe, de acceptare, de a-ți da voie să greșești. ”Din greșeli învățăm” nu e doar un îndemn de a învăța atunci când inevitabil eșuezi, ci e chiar un îndemn de a nu mai privi greșeala atât de punitiv și aspru.
Oamenii au nevoie de experiențele lor de a greși. Ca părinți semănăm ”semințe bune”, facem tot ce ține de noi pentru a ”planta” și a crea o ”fundație” cât mai sănătoasă, însă adevărul este că nu știm cum vor ajunge copiii noștri. Nu știm ce greutăți vor avea, ce alegeri proaste vor face – și nici nu îi vom putea feri de ele. Însă doar având parcursul lor pot deveni ei înșiși, cu adevărat. Suntem acolo să îi ghidăm, suntem acolo ca o bază de siguranță la care să se întoarcă, suntem acolo să îi iubim indiferent de căzături/eșecuri. Dar nu le putem dicta devenirea.
Iar în relația de cuplu, cu atât mai puțin. Chiar dacă deseori partenerii intră inevitabil în rol de mamă/tată și autoritate punitivă, chiar dacă își proiectează masiv propriile limite și chiar defecte în celălalt, chiar dacă se zbat să aibă dreptate: vor obține poate chiar un efect opus – o și mai mare rezistență la schimbare. Un sentiment de neacceptare și neiubire.
Mi-a rămas în minte un episod din desene de demult: Laboratorul lui Dexter, în care Dee Dee și fratele ei erau lipiți prin degete, din cauza unui experiment (unul eșuat, dar benefic s-a dovedit). Cei doi se străduiau atât de puternic să se desprindă unul de altul, se urau și se zbăteau să tragă cu toată forța de lipitura aceea care îi ținea aproape, trăgând fiecare în direcția sa pentru a ”evada”, încercau să taie cu cuțitul, cu lama electrică și nimic. Degetele rămâneau lipite în ciuda efortului de a se opune fuziunii. Abia când în loc să tragă degetele în direcția opusă le-au apropiat unul de altul, ca o acceptare/unificare, abia atunci degetele au revenit la normal și amândoi și-au recuperat libertatea.
Dar până la acceptare și schimbare reală, drumul e unic, personal și minunat în felul său. Iar cine chiar s-a lăsat schimbat în viața lui pentru a crește, știe că însăși călătoria aceasta de transformare de sine e atât de valoroasă, încât nu i-o mai poate cere altcuiva. Fiindcă fiecare are dreptul să o înceapă și să o parcurgă exact atunci când vrea el, dacă vrea el. Așa cum nu poți lua cu forța pe cineva într-o călătorie, cu atât mai puțin îl poți lua în propria sa călătorie, spre auto-cunoaștere și schimbare. Păcat că nu învățăm această lecție în prima noastră tinerețe, nu? 🙂
