Există o confuzie în ceea ce privește mariajul sau/și angajamentul într-o relație: în general femeile (dar nu numai ele) consideră că bărbatul este proprietatea lor și își manifestă furia (ba chiar capacitatea de răzbunare) când apare o potențială rivală. Bărbații își manifestă posesivitatea controleazându-și excesiv partenerele încă dinainte de a se căsători. Aceste atitudini nu pot veni dintr-un sentiment de iubire, care ar vrea binele celuilalt și care ar ține cont de libertatea lui profundă (și de asumare).
Eu consider că dragostea și proprietatea (posesivitatea) nu pot exista împreună. Nici dragostea și frica. Nici dragostea și neîncrederea, nici dragostea și amenințările sau șantajul. Dragostea presupune libertate de alegere.
Pentru ca dragostea să dăinuiască, e esențial ca amândoi să ÎȘI DOREASCĂ să fie împreună, zi de zi. E esențial ca fiecare să ofere și să primească, în funcție de nevoile fiecăruia. E important să construiască împreună și să RECONSTRUIASCĂ, să investească emoțional fiecare și amândoi. Dacă apare frica de a pierde, exagerarea de a controla, gelozia extremă, ar trebui să ne întrebăm ce simțim de fapt și de unde vine.
A fi cu cineva pe drumul vieții presupune asumare și dorință, iar dacă ele nu există în ambii parteneri, un contract sau o forțare nu le vor aduce prin magie.
Suntem liberi să alegem să plecăm de undeva unde nu găsim iubire, armonie, apreciere, stimulare, acel “împreună” pe care ni-l dorim sau orice am avea nevoie și e foarte important pentru noi.
Cuplurile în care unul dintre parteneri consideră că are drept de proprietate asupra celuilalt sunt din start sortite eșecului (chiar dacă nu se ajunge la o despărțire concretă).
În plus, nimeni nu se simte bine în lanțuri.
Ce am scris mai sus nu denotă un drept de a ne trăda partenerii. Nicidecum. Consider că e extrem de important să fim onești în relațiile noastre și chiar să încercăm să reparăm, nu să fugim când dăm de greu sau apare vreo tentație. Însă dacă profund ne simțim neîmpliniți sau nici măcar nu am fost vreodată așa, avem tot dreptul să ne uităm în noi, să ne uităm la relație și să punem pe masă această discuție, iar dacă nu există deschidere spre armonizare, dacă celuilalt nu îi pasă ori nu poate să construiască împreună cu noi ceea ce ne dorim, să recunoaștem că avem nevoie de altceva și să avem curajul de a fi liberi.
Oamenii nu sunt proprietăți, iar căsătoria nu ar trebui să fie o sentință la un trai dezumanizant, plin de sacrificii, ci un angajament comun, o dorință comună de a trăi viața împreună, având la bază valorile celor doi și iubirea reciprocă.
