A crește cu un ”comandant de armată”
Cunoaștem (cred) cu toții acel tipar de tată dur, care nu zâmbește, nu încurajează, nu arată afecțiunea copilului, ci restricționează și controlează excesiv. Poate că în prezent sunt mai puțini astfel de părinți, dar recunoaștem printre noi pe copiii lor. Cei care au crescut cu un tată prea autoritar, un părinte care a considerat creșterea copiilor ca pe o misiune tip “antrenament dur”, ca pe o călire în fața vieții ori au devenit foarte anxioși, nesiguri pe ei, încercând mereu să facă pe placul altora, simțindu-se permanent insuficient de buni, ori s-au rebelizat, au căutat extreme dăunătoare, au fumat timpuriu, au apelat la consum de substanțe, au fugit de acasă.
La rândul lor acești părinți poate că au avut parte de un tratament asemanător și suferințe teribile, s-au identificat cu agresorul lor și au devenit asemenea. Raționalizând, au considerat că e mai bine să te înveți de mic cu greul, pentru a răzbate. Dar de fapt pur și simplu nu au avut de unde să ofere căldură, empatie și susținere. În adâncul lor e posibil să fi ascuns o doză de iubire și blândețe, care poate ieși la suprafață în momente prea rare, pe care au ascuns-o prea bine, de care au uitat și ei înșiși. Cert este că o astfel de creștere este castratoare, mai ales pentru băieți. Ca de fiecare dată, nu judecăm, nu disculpăm, doar ne uităm la consecințe.
Analizând ”în oglindă” cu portretul mamei falice, tind să cred că în familia cu un astfel de tată dacă au existat și fiice, băieții au fost cei asupriți, chiar terorizați, castrați, în timp ce ele (fetele) au primit un tratament mai blând, poate chiar fuzional (au avut o legătură mai strânsă, apropiată, tatăl s-a alinat prin ele). Dacă nu au existat băieți, astfel de bărbați cel mai probabil și-ar fi dorit să aibă, așa că au crescut fiica în rol de ”fiu”, aspru, văzând-o ca pe o forță masculină și investind în ea în acest fel (viitoarea femeie falică?). Dacă au avut mai multe fiice, tind să cred că a fost foarte diferită raportarea la ele și creșterea lor (una preferată și ”antrenată”, cealaltă dezinvestită: prima devenind ca el, cealaltă rănită, dar capabilă să își construiască propria identitate).
Cum educă un “comandant de armată” și ce răni lasă o astfel de creștere?
În loc să ofere empatie, acești tați au oferit autoritate de neclintit
A trăi cu o autoritate prea strictă și rigidă creează apărări psihice și chiar duce la formarea unui Sine fals – copilul se adaptează pentru a putea trăi într-o astfel de relație. De multe ori el rămâne un supus docil, ce se va mutila permanent pentru a corespunde cerințelor, fără o voce proprie, nesigur. Alteori va deveni un rebel ce se va răzvrăti prin fumat timpuriu, anturaje nocive, auto-vătămare.
În loc să ofere validare și afectivitate/conexiune, au oferit cel mult o bătaie pe umăr
Succesul a fost perceput de părinte ca o banalitate de la sine înțeleasă, nicidecum ca pe ceva merituos, demn de validare și gratificare. Orice eșec/greșeală a fost pedepsit(ă), pentru că nu corespundea idealului întruchipat/perfecțiunii/rigorii impuse.
A crește cu un părinte rece, lipsit de apropiere, poate duce la răni profunde, care țin de stima de sine, identitate proprie, forță psihică. Un copil nevăzut și nesprijinit de tatăl său poate avea dificultăți în a-și accepta propriul gen (băiat/fetiță), în a alege un partener potrivit, în a se simți bine cu el însuși și a căuta relații sexuale obișnuite (poate dezvolta orientare homosexuală).
În loc să ofere încurajări, au oferit priviri prea puțin satisfăcute
Astfel de tați perfecționiști au creat sentimentul că nimic nu e suficient de bun sau că orice greșeală duce la anularea succeselor de până atunci, iar stima de sine a copilului crescut cu cerințe excesiv de ridicate nu poate fi decât una extrem de fragilă. Forța de a trăi va fi marcată de un sentiment de victimă, de neputință, de ipohondrie. Încrederea în ceilalți, în mediu și în sine sunt sabotate și greu de dobândit.
În loc să și asculte, au provocat tăcere (doar adultul avea ceva de spus)
Lipsa încurajării de a fi exprimate gândurile și emoțiile copilului sau de a ține cont și de dorințele/nevoile lui, duc la închidere în sine, disociere, un sentiment de însingurare și de a nu fi înțeles de către ceilalți, dificultate în a crea relații și a se exprima, neputință, lipsă de curaj, auto-vatamare, tulburări de alimentație, tulburări de personalitate. În cealaltă extremă, pot duce la exhibiționism și căutare de a întrece limitele, de a demonstra că are o voce și o voință, în ciuda atitudinii de inhibare a părintelui – această desprindere de cerințele paterne vin totuși cu un cost imens al auto-distrugerii (prin constum de substanțe, un trai mereu ”la limită”, căutarea adrenalinei și a riscului etc).
În loc să îl facă să se simtă important, l-au făcut să se simtă mic
A nu ține cont de nevoile copilului și a îi cere lui să se adapteze permanent la nevoile și cerințele adultului (fără a se apleca vreodată și la nevoile copilului) duce la un sentiment de devalorizare de sine, lipsa sensului de a trăi, confuzie și sentiment de nepotrivire, eșecuri frecvente (relaționale sau în carieră), dezamăgiri profunde, nevoia de a face pe plac altora și sentimentul de a nu conta, depresie și gânduri suicidare, neîncredere în ceilalți și în faptul că poate conta pentru cineva.
Tatăl este intrinsec o sursă de autoritate și putere, dar a fi intangibil și a nu-ți recunoaște niciodată greșeala sau neputința, a nu te lăsa văzut în umanitatea ta (poate prea adânc reprimată), a fi precum un robot aspru și neiubitor creează răni adânci și întrebări fără răspuns.
În loc să dea putere, de fapt au dat fragilitate
În loc să însoțească (împreună) copilul în situațiile dificile, l-au lăsat să se descurce singur prea devreme/au cerut întotdeauna prea mult/mai mult;
Educând doar în reguli stricte, pedepse, chiar violență (bătaie), fără factorul emoțional, empatie, comunicare deschisă, încurajări și vorbe de sprijin, acești părinți au creat un nucleu fragil, nu unul puternic (chiar dacă pot exista măști de omnipotență, exhibiționism și chiar competențe crescute intelectuale). Puterea și forța psihică (emoțională) reală a adultului vine dintr-o creștere ÎMPREUNĂ, cu sprijin și mediu de siguranță atunci când ești mic. Din siguranță și relaționare sănătoasă, empatică, își poate lua forța de a se dezvolta sănătos. Iar dacă nu primește asta, compensează așa cum poate, însă emoțional există o fragilitate care se cere a fi reparată (în terapie).
În loc să creeze reziliență și toleranță la frustrare, de fapt au creat angoasă, frică, nesiguranță, neîncredere, confuzie, neliniște, fragilitate, lipsă de identitate
A crea frustrări copilului pentru a-l căli nu creează reziliență, ci doar o imensă apărare psihică în fața unor emoții prea greu de dus la o vârstă mică. A-ți arunca direct în apă copilul pentru a învăța să înoate singur pentru prima oară nu e un antrenament necesar și benefic, ci o tortură ce va activa din start numeroase convingeri negative despre oameni și despre viață, dar și o fundație crăpată, instabilă.
A fi un tată care “castrează” și nu reușește să susțină, să încurajeze, ci vrea să călească pe copil prin autoritate extremă și duritate nu îl învață pe acel om mic în devenire să se apere de pericole și abuzuri, să răzbată în fața greutăților sau să fie căliți în fața suferințelor. Nu. DIMPOTRIVĂ. Când primii oameni din viața noastră au abuzat astfel, au retezat mult șansele de a construi relații sănătoase și acel sentiment de BINE, ba chiar au creat un tipar abuziv ce va fi căutat în mod compulsiv în relațiile de adult.
Desigur că tatăl în sine vine cu un rol de autoritate și limite, însă modul dur și insensibil în care își construiește acest rol lezează teribil.
Un copil devenit adult cu astfel de răni va fi el însuși rece și castrator sau va fi un tată incapabil să pună limite, anxios, nesigur, prea permisiv, poate chiar ”călcat în picioare” de propriii copii. La devenirea lui ca părinte cel mai probabil își va alina suferința și golul prin dependențe (muncă, alcool, pornografie), va regresa emoțional neputând oferi implicare, ci fiind precum un copil mic ce așteaptă iubire, înțelegere. Vegetând la televizor/telefon sau în jocurile pe computer, dormind excesiv sau jucând banii la aparate. Dacă nu s-a resemnat deja dezvoltând o personalitate lipsită de emoții (apărându-se prin a nu simți nimic), se va găsi mereu într-o căutare de a fi acceptat, văzut, iubit, validat, se va simți poate prea des insuficient, incapabil, detestabil, neputincios, prea sensibil, fragil, poate chiar având mai multe boli fizice (inclusiv disfuncții erectile sau de fertilitate), anxietate, insomnii, depresie. Toată această greutate emoțională se cere a fi amorțită în dependențe, pentru că mecanismele de apărare încearcă să facă față suferinței adânci așa cum poate Eul său prea fragil. Sunt acei bărbați de care se plâng femeile pe grupuri că s-au schimbat în sarcină/naștere și că nu știu cum să mai trăiască cu ei, văzându-i cum se pierd și își sabotează familiile. (Desigur, a crește cu un astfel de tată nu e singurul scenariu care duce la asemenea suferințe.)
Să crești cu un comandant de armată în loc de tată poate aduna pe câtă neputință, pe atâta furie refulată (transformată în ură de sine). Și nu e ușor să le integrezi pe toate, dar altfel nu ai cum să ajungi la Sinele tău autentic și să simți că trăiești cu adevărat, decât trecând prin toată acea mutilare interioară, plină de durere ce se cere a fi plânsă. Totuși, a vrea să fii mai bine poate fi uneori imposibil. Mulți trec prin viață doar supraviețuind, sinucindu-se lent (în dependențe). Sau chiar încheind viața prin punere în act. Terapia nu poate promite salvare, dar merită încercată susținerea de către cei dragi și intrarea într-un proces blând. Uneori totuși rana e atât de profundă și auto-distrugerea atât de puternică, încât psihicul nu găsește niciun mod de a ieși din ea. Iar apropiații au și ei dreptul la a trăi, nu la a-și sacrifica propriile vieți. E teribil de dureros, e multă neputință.
P.S.: Și mamele pot fi pe post de ”comandant de armată” (a se vedea situația gimnastei Sabrina Voinea).
