De ce avem impresia că ceilalți au vieți perfecte?
Sentimentul că ceilalți sunt mai fericiți/împliniți decât noi e frecvent. Deseori în lipsurile și greutățile noastre avem impresia că ceilalți (cunoscuți și necunoscuți) sunt mai mulțumiți, au mai mult (nu neapărat material, cât mai ales emoțional – ca familii), o duc mai bine.
Cred că trăirea aceasta de lipsă și de plasare (proiectare) a unei forțe superioare în celălalt (prin fantasmă) se leagă de trăirile interne timpurii de care vorbea Melanie Klein, ale unui bebeluș dependent de mama sa, care o percepe (fără să o cunoască real) ca fiind atotputernică, sursa vieții – a hrănirii, a liniștirii.
Printr-o “ea” vin calmul, asigurarea (din mângâieri/ținut în brațe), reechilibrarea, laptele, satisfacția, plăcerea, conexiunea, dar și frustrarea.
Așadar, dincolo de percepții subiective încă neelaborate (un bebeluș nu gândește inițial în acest mod, conștient, el doar simte senzorial tot felul de stimuli externi și interni), cred că în etapele timpurii RESIMȚIM INEVITABIL O LIPSĂ. O neputință. Faptul că depindem de cineva. Iar asta trezește nu doar nevoi, cereri, ci și admirație, angoasă și poate chiar invidie/distructivitate.
Apoi, atunci când suferim trecem automat printr-o regresie emoțională – regresăm la o fragilitate timpurie, ca de copil aflat în nevoie și lipsă.
O suferință puternică, o boală, o decepție, o reală pierdere ne duc în zona noastră vulnerabilă, fragilă, care e în nevoie. Ne fac să ne simțim mai mici, mai neputincioși.
Gândind în cheia kleiniană de mai sus, mă întreb dacă nu cumva regresăm astfel cu tot acest mecanism intern și simțim (pe lângă frustrare) nevoia unui celuilalt care deja/ÎNCĂ deține “binele”, “bunătățile”.
Poate că, de fapt, această proiecție în altul nu are la bază invidia, ci mai degrabă nevoia de a “conserva” acest bine. Căci dacă nici cel de lângă noi nu l-ar avea, ar părea pierdut definitiv, nu?
Așadar cred că a fantasma un celălalt mai fericit, mai avut, mai liniștit, mai puțin defect decât noi nu e doar o comparare rațională, supărătoare, ci e un mecanism NECESAR pentru a face față regresiei.
Ca și cum ne “micșorăm” singuri și ne castrăm simbolic păstrând fantasma unui celuilalt mai puternic.
Cât ne ajută real asta nu aș putea spune, pentru că vine la pachet cu frustrare, sentiment de inferioritate, tristețe. Însă cred că e un mecanism necesar în acea perioadă de “slăbire” internă. E o trăire inconștientă venită din fragilitate și lipsă (chiar și subiectivă).
Atunci când ne regăsim echilibrul și forța (ne reintegrăm psihic mai bine) nu mai vedem superioare alte persoane pe care nu le cunoaștem real. Suntem capabili să conștientizăm că toți oamenii au provocări, lipsuri și suferințe. Că de fapt nimeni nu e într-o stare de fericire, ci toți avem momente mai bune și momente mai puțin bune, greutăți și satisfacții.
Când reintrăm în zona noastră matură, ne pasă mai mult de construcția/păstrarea binelui nostru decât de a ne amăgi sau frustra cu binele (fantasmat) al altuia.
Cred că ajută ca atunci când începem să proiectăm în alții binele, din propriile lipsuri, să stăm cu fragilitatea noastră și să fim blânzi cu noi. Să ne amintim că e doar o perioadă mai grea și că ne vom reîntoarce la acea maturitate în care acceptăm viața cu tot ce vine, fără a ne mai simți “defecți”.
