Mi-a scris cineva recent (o doamnă necunoscută de pe facebook) faptul că înainte mă adora pe mine și tot ce scriu, însă am dezamăgit-o (nu a rezonat cu un comentariu al meu adresat altcuiva). Bineînțeles că nu a spus-o calm, ba chiar a adăugat apoi și un râs agresiv la răspunsul meu.
Astfel de atitudini extreme (te ador-te detest-vreau să te distrug) întăresc atât de bine psihanaliza și tot ceea ce studiem despre funcționarea primitivă, despre etapele dezvoltării emoționale.
Așadar, cea care adora a devenit de îndată ce nu i-a convenit un detaliu nu doar o persoană indiferentă/contrariată/nemulțumită, ci una care atacă și simte nevoia să distrugă. Pe principiul: “Dacă nu ești cum vreau eu și cât vreau eu, mai bine pieri – și pentru asta, te distrug chiar eu (simbolic), aruncându-te de pe piedestalul idealizării!”
Asemenea tipar de relaționare e excelent descris de Melanie Klein, care a analizat bebelușul în termen de pulsiuni și fantasme distructive. Ea explică faptul că un bebeluș nu poate la început integra ambivalența dată de satisfacția simțită în relația primară, respectiv frustrarea resimțită. Astfel, mama este percepută la început precum un “sân bun” și un “sân rău”, bebelușul neavând cum să o cuprindă încă în rol de subiect (cu dorințe și nevoi proprii), ci doar ca pe niște OBIECTE PARȚIALE. Atunci când mama e hrănitoare și împlinește nevoia, este bună, iubitoare, satisfăcătoare, idealizată chiar – ”obiectul bun”, iar atunci când nu satisface imediat, ci frustrează, este rea și chiar demnă de a fi distrusă (în fantasmă) – “obiectul rău”.
Abia mai târziu considerăm/observăm că bebelușul realizează faptul că aceste obiecte parțiale fac parte dintr-un singur obiect – concluzie ce poate avea loc dacă mama a ”rezistat” fantasmelor distructive și nu a abandonat (dintr-un motiv sau altul). Prin constanță și previzibilitate (copilul se simte în siguranță) are loc o evoluție enormă: integrarea părților într-un întreg și relaționarea cu “obiectul”. Până la tolerarea ambivalenței mai este încă mult.
Abia mult mai târziu copilul mic realizează că acest “obiect primar” (persoana de îngrijire/mama) este și un SUBIECT cu viață si voință proprie, cu oboseala ei, cu frustrările și dorințele ei. Nu doar un obiect care satisface sau frustrează.
Ei bine, pare că a înțelege și accepta că oamenii sunt DIFERIȚI, SEPARAȚI SI NU EXISTĂ PENTRU A NE SATISFACE e tare greu de obținut. Nu vine odată cu înaintarea în vârstă. Din păcate, poți ajunge adult in toată firea și încă să te raportezi emoțional la ceilalți ca fiind “obiecte”, având sentimentul că un altul există pentru a te satisface pe tine.
Nu îi putem maturiza pe ceilalți, dar ajută să ne înțelegem propriile neputințe de funcționare/raportări primitive la alții. Și mai ajută să observăm în ceilalți dacă au loc astfel de tipare de funcționare pentru a nu ne simți răniți/vinovați ușor, pentru a pune limite și pentru a ne proteja. Nu e ușor să relaționezi cu cineva care funcționează predominent în tiparul primitiv.
Revenind la plângerea primită cu mult patos, nu scriu ca să fiu adorată. Și da, oricine poate fi dezamăgit oricând, ba chiar e important și necesar să treacă și prin asta, nu să rămână în idealizare! A-ți asuma ceva atât de puternic precum adorația cu siguranță va aduce dezamăgire! Ambele au beneficii pentru cel care le resimte (ambele fac “bebelușul” să se simtă centrul universului). A vedea realist un om în părțile sale bune și mai puțin bune înseamnă A CREȘTE. A putea accepta că oamenii sunt și buni, și răi. Precum noi înșine.
Fiindcă nu, nu suntem perfecți.
Și da, putem iubi și urî în același timp.
Însă dacă suntem suficient de maturi putem integra dezamăgirea și fără să îl anihilăm pe celălalt! Pentru că tocmai asta înseamnă maturitate: a accepta că suntem diferiți. A accepta că celălalt nu e aici ca să ne satisfacă pe noi! A trăi ca adulți maturizați, nu ca bebeluși ce pun în act fantasmele distructive.
Atunci când relaționăm cu subiecte, devenim și noi un subiect. Atunci când ne conturăm identitatea, dăm voie și altuia să aibă o identitate. Nu îl mai percepem ca pe ceva bun de adorat sau de distrus, pentru a îl controla (în mintea noastră). Îi dăm voie doar să fie. Abia atunci începem să existăm ca persoane…
Și e firesc să funcționăm primitiv atunci când regresăm emoțional: în dolii și despărțiri (pierderi), în boală, când suntem îndrăgostiți sau când ne simțim foarte vulnerabili (sarcină, după naștere etc).
Însă în rest maturizarea emoțională nu se petrece odată cu creșterea biologică. Și nu e niciodată prea târziu să încercăm să o reluăm într-un mod mai sănătos, pentru a ieși din tiparele primitive, care pe cât de multă satisfacție pot aduce, pe atât de terifiante pot fi.
Iar asta face psihanaliza…aduce creșteri greu de pus în cuvinte, greu de măsurat, greu de obținut.
