E greu deseori să intuim suferința celui de lângă noi. Mai ales dacă la exterior pare un om de succes, un om împlinit, cu o carieră, familie, capabil, energic, poate chiar vesel. Mulți nu bănuiesc poate luptele interioare prin care trec mulți dintre acești oameni ”împliniți”. Pot fi aceleași lupte ca și ale celor care nu reușesc ceea ce își propun, cad în dependențe și încearcă doar să supraviețuiască. În cazul lor suferința e mai ușor de intuit, dar lupta internă poate fi aceeași.
În interior, profund, în ciuda tututor competențelor și succesului, cei ”realizați” pot fi extrem de duri cu ei înșiși. Sunt extrem de perfecționiști și critici, biciuindu-se cu fiecare imperfecțiune/greșeală, mare sau mică. Poate că se compară cu alții, poate că se compară cu un ideal, poate că pur și simplu nu pot să își simtă valoarea, pentru că nu au fost apreciați pentru cine sunt, în cele mai importante relații din viața lor, atunci când și-au dezvoltat personalitatea.
Când crești cu părinți perfecționiști sau care pun accent pe rezultate, nu pe emoții, empatie și pe procesul de a învăța, nu pe experiențe și pe valorificarea greșelilor, nu pe blândețe, limite sănătoase și iubire… Atunci cel mai probabil vei deveni un adult extrem de dur cu tine însuți. Critic. Perfecționist sau dimpotrivă, în extrema cea mai de jos: cu dependențe, fără respect de sine, fără succes în profesie, fără împliniri. Cumva, parcă te-ai setat să demonstrezi că au avut dreptate: în ochii lor te-ai simțit un eșec și așa simți că ai devenit (dacă așa pare, e de fapt doar extrem de multă suferință acolo, nu eșec...). La fel te poți simți și dacă ai crescut cu părinți prea indiferenți, care ți-au lăsat prea multă libertate și nu au știut să pună limite de niciun fel.
Poate că nu ai ajuns jos, nu te simți eșuat , poate că ai succes pe multe planuri, dar intern te critici cu fiecare ocazie. La fiecare greșeluță, la fiecare imperfecțiune. În ochii tăi te vezi tot nevaloros, orice ai face.
Când nu ai fost acceptat așa cum ești, când nu te-ai simțit încurajat și iubit pentru cine ești, stimulat în calitățile tale, când nu ai primit blândețe în neputințele tale…când ai fost pedepsit pentru îndrăznelile tale sau nu te-ai potrivit cu așteptările adulților din creșterea ta… Când le-ai intuit așteptările extrem de ridicate, riguroase și te-ai setat să le atingi, dar parcă niciodată nu era suficient ce făceai, parcă standardele lor erau de neatins… Atunci ai rămas cel mai probabil cu un sentiment de “insuficiență”, de nepotrivire, care aduce intern multă critică și suferință.
E greu să te iubești și să fii blând cu tine, când părinții tăi nu au reușit să facă asta atunci când aveai nevoie. Intern le păstrezi acea voce dură, intern te pedepsești și te biciuiești singur în continuare.
PÂNĂ CÂND?
Un copil nevăzut în unicitatea lui, neapreciat, care nu se simte suficient de iubit crede că dacă va fi perfect, măcar atunci va fi iubit. Crede că e vina lui că nu i s-a arătat iubirea de care avea nevoie. Așa că încă se străduiește, infinit, fără a obosi vreodată. Sau încă eșuează, încă le face pe plac părinților (intern, inconștient), greșind și urându-se, pedepsindu-se singur. Un copil nu își va urî niciodată părinții profund, ci va alege să se urască pe sine. Un copil nu poate înțelege neputința părintelui de a iubi. El o pune pe seama imperfecțiunii lui. Un copil (și un adult) își va apăra de cele mai multe ori părinții, avea nevoie să facă asta.
Nu e ușor să îmblânzești criticul tău intern.
Ca să înveți să fii blând cu tine și să te accepți cu tot ceea ce ești tu, ai nevoie de cineva care să te accepte așa cum ești, care să nu te judece, care să îți vadă suferința, care să nu te lezeze, care să te înțeleagă și, mai ales, care să îți spună că nu era vina ta.
Că nu trebuia să fii perfect pentru a fi iubit.
Că suntem speciali și doar pentru că suntem, nu trebuie să aducem rezultate pentru a fi apreciați.
Că ești acceptat, chiar și în greșelile tale.
Că ești văzut, chiar și în neputințele tale.
Că ești om și ai voie să nu fii perfect.
Că ești om și ești valoros AȘA CUM EȘTI.
Că meriți să fii iubit.
Ai nevoie să auzi că nu mai ești copilul care e nevoit să cerșească după iubirea părinților… Nu mai ești micuțul care încă speră să fie suficient de bun pentru a fi acceptat.
Nu mai ești fetița neputincioasă care se întreabă de ce mama nu o poate iubi.
Nu mai ești băiatul slab care se întreabă de ce tatăl nu e mândru de el.
Nu mai ești sufletul vulnerabil care se lasă “biciuit” crezând că asta merită.
Nu mai ești un copil… Iar asta presupune un doliu extrem de dureros ce se cere a fi făcut, un doliu care însă va aduce creșterea și eliberarea ta.
Acum ești adult și e nevoie să înveți să te accepți, tu, pentru prima oară în viața ta.
Nu îți vei trăda părinții dacă faci asta, chiar dacă așa se simte.
Probabil nici ei nu au fost acceptați, la rândul lor. Atât au putut.
Dar poate că tu poți mai mult. În ziua în care îți vei vrea binele…vei putea să înveți să fii blând cu tine. Să fii blând cu tine în slăbiciunile tale, în limitele tale, în eșecurile tale, în căderile tale. Să fii tu persoana iubitoare de care ai fi avut nevoie.
Dar ca să ajungi sa fii așa, e teribil de greu să faci pași în afara a ceea ce cunoști, de unul singur. Ajută enorm să fie cineva care să fie pentru prima oară “părintele bun” pe care l-ai căutat. Și în același timp, să fie “părintele rău” pe care să îți dai voie să îl urăști.
În psihoterapia psihanalitică îți poți da voie să simți orice, fără a te simți defect, poate pentru prima oară.
#psihanaliză#critic#perfecționism#blândețe#ură#iubire
