Sunt persoane care au o viață emoțională extrem de intensă, trăiesc afectele puternic, fie că sunt cele de bucurie, de entuziasm și de legăturile de atașament, fie că sunt cele dureroase: tristețe, dezamăgire, ură, furie, stări depresive.
A încadra oamenii în diagnostice nu cred că ajută profund, chiar dacă aduce o anumită claritate și un sens. Cel mai important e ca aceste persoane să reușească să fie blânde cu ele, să își înțeleagă modurile de funcționare și să încerce să se accepte așa cum sunt. Prin psihoterapie această modulare se poate echilibra încât suferințele să fie mai ușor de trăit și adaptarea să fie mai eficientă, însă e posibil ca acest mod de a trăi intern intens să rămână toată viața.
Acestor persoane le poate fi teribil de greu să se echilibreze intern, mai ales când există niște stimuli puternici: frustrări mari, răniri în relațiile cu ceilalți, pierderi (reale, de oameni, oportunități, relații etc sau subiective: ale unor idealuri, dorințe, așteptări etc)
De ce se simte totul atât de intens și chiar devastator, pentru unii?
În etapa primară de creștere, bebelușul, copilul mic este CONȚINUT EMOȚIONAL de către mamă (persoana de îngrijire). Ea are rolul de a-i liniști angoasele și a-i facilita adaptarea la viața extrauterină. Chiar dacă ea reușește să îl îngrijească fizic pe copil, nu este suficient pentru o dezvoltare sănătoasă. E extrem de important ca ea să însăși să facă față propriilor emoții, pentru a îi transforma și lui ceea ce simte, în ceva “digerabil”.
Fiind matură emoțional și creând un acordaj emoțional suficient de bun cu bebelușul, mama îi ajustează stările interne și îi modulează trăirile. Ea, prin capacitatea ei de conținere, îl liniștește, îl asigură că totul e în regulă, că e acolo și că e în siguranță. Ea îl setează intern, prin propriile ei setări, pentru un echilibru emoțional (creează un fel de ”filtru de excitație”). Acest acordaj trebuie să fie unul constant, care să creeze siguranță, încredere. Nu unul extrem de fluctuant (uneori existent, alteori mai degrabă nu). Copilul învață despre lume și se acordează la stările mamei, își dă voie să se dezvolte și să crească natural, când simte că e în siguranță cu/prin ea, când simte că e protejat emoțional.
Dacă mama nu și-a integrat propriile anxietăți și traume severe sau dacă nu a existat o astfel de persoană în universul copilului, chiar dacă i se va oferi o îngrijire suficient de bună, cel mai probabil el nu va avea parte de acea conținere emoțională și asigurare atât de importante. În acest caz, bebelușul se va apăra prin mecanisme de apărare primitive, dezvoltând deja premisele viitoarelor tulburări, devenind disociat, închis emoțional sau dimpotrivă, într-o veșnică “hemoragie” de nevoi afective. Acestor persoane le e extrem de greu să aibă un auto-control intern, sunt devastați de trăirile extrem de puternice, pot fi ușor iritabili, depresivi, schimbători, confuzi, pot simți frecvent ură de sine, auto-blamare pentru felul în care simt și suferă atât de frecvent și intens.
Copiii care simt prin adulții care îi îngrijesc că emoțiile sunt periculoase și nu sunt suficient conținuți/ajutați în lumea lor emoțională, chiar dacă pot deveni extrem de capabili, inteligenți și autonomi, intern pot rămâne cu aceste fluctuații puternice ale emoționalității lor, trăite extrem de intens.
Ce ajută când există o astfel de emoționalitate puternică?
Astfel de moduri de funcționare ce țin de personalitatea cuiva necesită mult timp, multă empatie, răbdare și susținere, pentru a fi îmblânzite. Este nevoie de o relație de încredere și siguranță, de un adult suficient de matur emoțional care să rămână constant aproape, căruia să îi pese și care să stimuleze (inconștient) maturizarea celui prea sensibil.
În psihanaliză se produc regresii importante la stadii de vârstă timpurii, tocmai pentru a trece din nou printr-o creștere sănătoasă, creștere ce a eșuat prima oară, cel puțin pentru anumite părți ale personalității.
