Ca omida să devină fluture, trebuie să renunțe la stadiul ei anterior, la însăși ființa ei.
A crește presupune suferință și pierdere. De aceea ne e atât de teamă să ne schimbăm.
Trăim în dureri poate de zeci de ani, iar acel “altceva” pare nu doar imposibil de trăit, ci și înfricoșător.
Simțim că dacă ne schimbăm, murim. Și chiar așa e. Moare o parte din noi. Una dragă, care ne-a fost matcă, așa cum a fost…cu bune și rele.
Ca să ne înnoim, trebuie să ne lăsăm în urmă “pielea”. Să ne dezbrăcăm de părți din noi, de fidelități, de convingeri, de neputințe de copil, de așteptări atât de dureroase…de dorințe vechi, neîmplinite.
Cât am vrea să poată face asta altcineva pentru noi! Să dăm cuiva răspunderea sau pur și simplu să fugim de ea. Doar că suntem adulți și rolul acesta e acum al nostru…
Însă ce putem face diferit față de prima parte a vieții (în care nu am avut de ales a fi singuri în durerile noastre) este să căutăm ajutor pentru a fi însoțiți. Nu e o rușine să avem nevoie de cineva în transformările noastre. De fapt, e salvator.
Când ai crescut trăindu-ți singur durerile, ai învățat că tristețea, nevoia, dorința, frica, furia, singurătatea, toate sunt teribile, periculoase, te depășesc. Și e firesc încă să se simtă așa, pentru că nu a fost nimeni în ele, cu tine. Să te conțină, să îți arate că nu sunt distructive, să le trăiască ÎMPREUNĂ și să îți dea curajul și încrederea de a fi, cu tot ce vine. Nu a fost nimeni să te însoțească în ele și de aceea a le trăi e insuportabil.
Dar acum poți alege să nu le mai trăiești singur, cel puțin până când se îmblânzesc. E necesar și e salvator.
