Analizez trei melodii care cântă patologia/suferința din relații romantice toxice
Analizez astăzi trei melodii cunoscute care cântă suferința, însă care (consider eu) nu vorbesc nicidecum despre o dragoste sănătoasă pierdută, ci despre una nocivă, dependentă, toxică, patologică. Iar asta nu știrbește cu nimic valoarea pieselor sau a artiștilor, dimpotrivă: au cântat/cântă despre trăiri umane, regresive, prin care cei mai mulți dintre noi am trecut poate cel puțin o dată. În plus, să nu uităm că analiza este asupra mesajului, nu a artiștilor care doar interpretează trăirile eului liric (acestea pot coincide sau nu cu trăirile personale).
Speculativ, versurile celor trei melodii par să vorbească despre tulburarea de personalitate borderline și tulburarea dependentă, despre patologii în care diferențierea Eu – Celălalt este slabă sau inexistentă.
- De-ai fi tu salcie la mal (Mihaela Mihai)
Un cântec aparent de dragoste, care însă în perspectiva mea pune în cuvinte o dependență absolută, o nevoie de fuzionalitate primară, o regresie emoțională, o subjugare a celuilalt și în același timp o capitulare în fața celuilalt. Astfel de nevoi primare nu pot veni la o vârstă adultă fără suferință. A vrea să fii totul pentru celălalt, a-l cuprinde cu totul, a-l urma întru totul, a fi una cu el…țin de o epocă de bebeluș dependent și nu pot fi trăite în mod sănătos în corpul și mintea de adult, pentru că…adultul nu mai e un bebeluș. Iar asta doare și impune nevoia de a crește.
”De-ai fi tu salcie la mal/M-aș face râu la umbra ta./O stea pe cerul de opal/De-ai fi, în noapte m-aș schimba” – Orice, numai să poată fi în preajma celuilalt; mă duce cu gândul la ”mama mediu” – importanța prezenței cuprinzătoare, a unui celuilalt care să producă o conexiune, un mediu viu
”Și-acolo unde ești, o viață aș sta/În calea ta, în umbra ta… ” – Subiectul nu mai are nevoie să existe autonom, ci își pierde propria identitate
”Un loc oricât de-ascuns atât aș vrea/În gândul tău, în umbra ta” – pierderea de sine
”Și-n ochii tăi ce-n noapte/Somnul dulce i-a închis/Aș vrea să fiu clipa unui vis.” – Să-i fie nu doar o prezență conștientă, vie, de zi, ci și una inconștientă – parte din fantasmele și visele de noapte, atotprezentă, indispensabilă
”De-ai fi tu soarele pe cer/M-aș face când răsari în zori/Un câmp de flori…” – Ar deveni efemeră, complet dependentă de celălalt – Soarele, lumina, căldura, viața. Fără acesta, subiectul nu pot fi, nu poate exista. Fără celălalt, simte că va muri.
Îmi pare rău dacă am stricat iluzia unui cântec de iubire, însă găsesc atâta fragilitate și neputință în aceste versuri și trăiri, că am simțit nevoia să pun în cuvinte.
- ”Vino, du-te” (Lidia Buble & Vunk)
Un cântec despre toxicitatea din relații și atașamentul traumatic, o legătură intensă care se face cu atât mai intensă cu cât nu este constantă și stabilă, ci oferă permanent cald-rece, menținând nevoia de căuta acel ceva bun, producând sentimentul de inutilitate atunci când acel ceva bun e pierdut. Melodia prezintă cumva trăiri din sfera patologiei borderline, o pendulare instabilă între dispoziții vii și dispoziții mortifere, între nevoia de apropiere și depresie/distrugere, o dinamică marcată de confuzie și suferință reciprocă, dar și de dependența față de celălalt, în ciuda răului resimțit.
”Cu-o mână mă ții, cu alta mă-mpingi/O dată mă-nvii, o dată mă stingi/
Și-atatea stări nehotărâte, vino, du-te” – observăm aici nu doar sentimentul că celălalt se joacă, dar și vulnerabilitatea celui intrat în ”joc”. Faptul că dinamica e una de relație, în care fiecare are rolul său, dat de propriile răni și nevoi intense de iubire. Căci cineva sănătos emoțional și aflat în zona sa de maturitate nu ar putea fi nici stins, nici înviat de un altul. Însă îndrăgostirea presupune regresie emoțională și dorințe/vulnerabilități infantile.
- ”Fereastră pentru un orb” (Monica Odagiu)
Vocea lirică ne transmite o oarecare stare de trezire din iluzia unei iubiri care a produs mai mult durere decât bine și bucurie. O nevoie de a se desprinde din dinamica dăunătoare.
Rămâne însă o neputință de a-și lua viața în mâini cu adevărat, se simte dorința ca celălalt să pună în act separarea, pentru ca subiectul să poată fi eliberat – e încă acolo o imaturitate a subiectului, care nu se simte capabil să se desprindă, ci se află într-o stare de așteptare și chiar rugăminte.
”Așa că lasă-mă/Să uit ce am de uitat/Desfă-ți brațele/Că mi-aș dori foarte tare să scap/Fie-ți milă de mine/Și nu te mai întoarce” – De ce e nevoie ca celălalt să lase, de ce nu se poate ea desprinde când simte cât de mult rău trăiește? Să cânte oare despre greul de a ieși din rolul de victimă? Deși se simte ură în această melodie, pare că furia nu e suficient de motivantă pentru a dori și căuta propriul bine.
”Ar trebui să te fac un ecou uitat/Ca să nu te mai caut în ce am visat” – Găsim aici o posibilă explicație la întrebarea de mai sus. Subiectul nu se poate desprinde pentru că legătura include prea multă proiecție, relația e intensă, e prea multă dorință primară și visare, poate chiar idealizare, încât căutarea și nevoia sunt imposibil de dat la o parte. Cu prețul suferinței, individul caută și iar caută, sperând că va găsi ce a visat…
Deși stările sunt teribil de dureroase (”Eu am murit de atâtea ori/Când tu-mi puneai în suflet ace”), se simte încă o nevoie, un beneficiu în a rămâne acolo, în toxicitate. Beneficiul pare să fie chiar această legătură primară, dureroasă, dependentă. Dorință, căutare, găsire, iubire și ură… toate într-un amestec otrăvitor.
”Nu crezi că-i timpul să-i punem stop?/Sunt o fereastră pentru un orb ”
- Înțelege oare că strădania e inutilă? Că dorința e lipsită de obiect, de fapt? Și oare ce transmite metafora ferestrei și a orbului? 🙂
Îndrăgostirea, iluzionarea, idealizarea și deziluzionările fac parte din iubire, dar nu îi pot ține locul. Nicio relație de adult nu se poate fundamenta pe astfel de trăiri regresate și fragile, ce includ nevoi primare – altfel ele vor fi dominate mai mult de suferință, nu de bine și iubire matură.
