Noi…nu suntem nimeni, ca să judecăm fugile cuiva. Fricile cuiva. Furiile cuiva. Dependențele cuiva. Anxietățile cuiva. Nevoile teribile ale cuiva. Gândurile, emoțiile sau suferințele cuiva. Neputințele. Inhibițiile. Expansiunile. Sabotajele. Creșterile. Eșecurile. Succesele. Alegerile.
Putem să nu rezonăm cu ele. Putem să ne uităm ce ating în noi. Putem să fim consternați de ele. Putem să nu le vrem. Putem să le urâm chiar. Pot să ne înfurie, pot să ne dezguste, pot să ne întristeze teribil.
Dar nu suntem în măsură să le judecăm.
Totuși, când vorbim de abuzuri reale asupra altora (în special asupra copiilor) cred că e nevoie să punem în cuvinte efectele (consecințele) celor de mai sus. Să nu tăcem, ca societate. Să luăm atitudine.
Dar asupra vieții unui om și a felului în care alege să își trăiască viața nu suntem niciodată în măsură să ne dăm cu părerea. Niciodată nu vom fi în pielea lui, în trăirile lui, nu am fost în trecutul său și nici nu suntem în prezentul lui.
Oamenii sunt liberi să fugă de ei înșiși sau de ceilalți o viață întreagă. Să își facă rău, să se plângă fără ieșire, să trăiască așa cum pot și cum simt. Să greșească, să încerce, să caute, să dea cu capul.
Singurele victime reale ale unor adulți incapabili să își vrea binele sunt copiii lor.
În rest, suntem liberi să alegem cine face parte din viața noastră. Iar ceilalți sunt liberi să aleagă cum își duc traiul.
Și nu, nu avem dreptul să judecăm viețile lor. Uneori însă putem încerca să le oferim perspectiva noastră. Chiar dacă nu pot primi, chiar dacă aleg să o arunce la gunoi, chiar dacă pare că nu atinge nimic. Nu știm niciodată când o sămânță de “a-ți păsa” poate încolți, chiar și după ani de secetă, atunci când înghite prima picătură de ploaie…
Cred în a vrea binele celuilalt și cred că ne putem elibera de judecăți. Abia atunci când am reușit asta cu noi înșine.
