”Intimitatea poate fi mai terifiantă pentru noi decât izolarea” (Stephen Mitchell)
Scriu despre rezistența la intimitate în procesul terapeutic, însă putem extrapola și la relațiile de cuplu/cu propriii copii.
Se scrie mult despre rezistențele pacienților și faptul că ei se apără în fel și chip de a lua contact cu emoțiile lor dureroase.
Unele tipuri de terapii chiar tind să întărească aceste rezistențe, rămânând într-o arie conștientă, a gândirii, a comportamentelor.
În psihanaliză procesul în sine e un travaliu de a putea elabora ceea ce nu a fost niciodată trăit și procesat, însă apasă teribil din inconștient și se cere a fi pus în cuvinte, înțeles și conținut.
Însă dincolo de ceea ce individul intuiește ca fiind extrem de greu de trăit (chiar intolerabil), mai e ceva care îl face deseori să fugă, să renunțe, să abandoneze, să nu mai vrea.
Mă refer acum la INTIMITATE. La relația terapeutică ce se simte (începe să se simtă, se intuiește ca fiind) extrem de profundă și autentică – sentiment și apropiere ce provoacă angoasă.
În terapie toate măștile cad sau se simt ca și cum ar cădea și asta înspăimântă teribil pe mulți. A te arata așa cum ești unui altuia poate părea de neacceptat, dacă nimeni nu te-a văzut anterior cu adevărat. Și nu vorbesc acum de rușine, ci de a simți ca intolerabilă această “atingere” sufletească ce pare să ajungă dincolo de piele.
Căci atunci când ești vulnerabil nu te simți doar dezbrăcat de tot, ci și atins în ființa ta, în cel mai intim mod.
Creștem în mijlocul părinților, al fraților, al colegilor, devenim prin relațiile cu ceilalți, însă deseori ajungem adulți fără a fi trăit cu adevărat intimitatea și profunzimea unei relații simțite constructiv/pozitiv.
Ajungem adulți care nu știu pur și simplu cum se simte o conexiune reală, sănătoasă, cum se construiește o relație bună.
Să treci prin relații nocive și experiențe dureroase e teribil. Dar deseori e atât de cunoscut și parcă mult mai ușor decât ceva ce…nu ai trăit vreodată! Dacă ai avut o creștere insuficient de bună, relațiile care te rănesc nu fac decât să repete un tipar dureros. Cunoscut și tolerabil.
Altfel stau însă lucrurile când începi să te conectezi cu altul și PRIN ALTCEVA decât rănirea reciprocă.
În terapie ne conectăm prin reală empatie și împărtășire sinceră a celor mai adânci părți din noi.
Multă vreme în propriul proces am vrut să îmi spun că relația terapeutică nu e una autentică, fiindcă are loc doar în cabinet.
Terapeutul e un “obiect interzis”, nu avem accesul la viața lui privată, nu îl putem avea în afara terapiei (asta dacă respectă etica și beneficiul procesului). Așadar, ne apărăm teribil de a vedea sentimentele create față de el. De a ne simți vulnerabili, atașați, de a construi o conexiune. Fiindcă este totuși o conexiune frustrantă, cu limite.
Da, să trăiești intimitatea nu e deloc ușor.
Însă mulți ajung să o simtă autentic abia într-un astfel de proces personal.
Chiar dacă avem zeci de relații cu oamenii, nu toate presupun o investire emoțională, nu toate au la bază un atașament real.
Multe relații sunt construite din frică, din obișnuință, din nevoia celuilalt pentru noi.
Cred că adevăratele relații unde punem suflet și ținem cu adevărat la celălalt sunt cele unde ne deschidem inima și ne lăsăm a fi vulnerabili. Cu cele mai sensibile, neputincioase și hidoase părți din noi. O relație reală e abia atunci când celălalt ne-a cunoscut cu adevărat și a ales să rămână. Atunci când noi îl cunoaștem cu toate zonele lui care nu ne plac…și alegem să rămânem. Abia pe acest câmp al încrederii că nu ne vom respinge nici când va ieși la iveală “rahatul” din noi – abia acolo cred că începe relația autentică și iubirea.
La capătul opus sunt relațiile (chiar și de zeci de ani) unde oamenii au împărțit aceeași masă și același pat, dar nu s-au cunoscut vreodată, în intimitatea lor, în autenticitatea lor. Și nu s-au conectat cu adevărat, autentic, real. Mulți nici măcar nu s-au întâlnit, ci doar au trecut unii pe lângă alții, ca niște corpuri umblătoare.
Și de asta fug mulți când abia incepe procesul și chiar începeau să se conecteze la părți mai sănătoase din ei.
Nu cumva să fie văzuți așa cum sunt, iar apoi să fie acceptați sau iubiți.
Mai bine să își păstreze iluzia că ei nu vor fi nicicând iubiți… Să rămână copiii suferinzi, care încă tânjesc să fie văzuți de mama/tata. Copilașii îndurerați și singuri care nu pot renunța la așteptarea lor și nu au curajul să se schimbe, tocmai pentru a nu-i pierde, așa cum sunt, la interior – pe ei… adulții care au eșuat să creeze siguranță și atașament sănătos.
Să îți dai voie să creezi un atașament real se poate simți deseori ca o trădare.
Iar fidelitatea pentru figurile de îngrijire este o forță teribilă. Una care te poate ține departe de a fi bine. Departe de a construi, departe de întâlnirea reală cu un celălalt.
