Blog

(Partea a doua)

Pentru a elimina orice confuzie, specific de la bun început că depresia NU este doar o tristețe profundă. Și nu are o cauză rațională, conștientă, pentru că substratul ei este inconștient (persoana nu poate explica DE CE se simte așa, nu știe nici ea de ce e atât de tulburată).

Putem trăi tristeți puternice de multe ori pe parcursul vieții (de exemplu, când pierdem pe cineva drag). Tristețea face parte din procesul de doliu și este uman, firesc să o simțim.

Depresia e însă mai mult decât supărarea că cineva iubit a fost pierdut, e mai mult decât starea temporară în care nu mai ai interes pentru lumea exterioară, ci ai nevoie să jelești.

În depresie simți că pierzi o parte din tine, că ești golit de viață. Pe lângă o tristețe profundă sunt trăite intense stări (sentimente) de DEVALORIZARE.

Individul se simte vinovat, insuficient, defect, gol, rău. Se critică și se urăște pe sine, în timp ce poate fi capabil de compasiune și generozitate față de ceilalți. Nu mai găsește interes în nimic, nu mai are energie de a trăi sau se târăște purtând o mască de rezistență, povara internă apasă teribil, nimic nu pare să mai poată aduce bucurie, există gânduri de moarte (ideații suicidare).

CAUZE

A crește cu un părinte/o rudă depresivă creează vulnerabilitate la depresie; mecanismele depresive ale unuia dintre părinți pot fi introiectate (internalizate) în personalitatea copilului în formare, ca mod de funcționare.

În psihanaliză numim “obiecte interne” părți internalizate ale figurilor importante din viața copilului, experiențe trăite în relație cu acestea, reprezentările mentale ale persoanelor și trăirilor ce sunt stocate în inconștient și ne “îmbogățesc” personalitatea, selful.

Obiectele interne pot fi unele de susținere, atunci când au existat experiențe constante de îngrijire bună sau pot fi unele “sabotoare”, atunci când au existat neglijență, abuz sau pierderi timpurii (moarte, abandon fizic, abandon emoțional) ori când au fost trăite pierderi repetate.

Freud numea depresia “melancolie” și a descris teribil de bine diferența dintre această stare patologică și tristețea unui doliu obișnuit.

El a explicat depresia ca fiind incapacitatea de a pierde, incapacitatea de a parcurge un doliu sănătos.

A pierde și a nu putea pierde, însă, nu au legătură mereu cu o persoană reală. Nu presupun mereu moartea sau dispariția cuiva, concretă. Poate fi o pierdere subiectivă a iubirii părintelui. Experiența de a crește cu o mamă deprimată/absentă emoțional. Sau poate să fi fost o ieșire prea abruptă din dependența de adult, din acea nevoie firească a copilului de a fi îngrijit. O forțare de a crește și a deveni autonom, când copilul încă nu era pregătit să o facă. O înțărcare prea timpurie, bruscă sau traumatică.

MECANISME INTERNE ÎN DEPRESIE

(Aspecte greu de cuprins în scris și dificil de “digerat”)

Aceste mecanisme interne nu sunt ușor de explicat și nu au loc atât de științific pentru a “pune degetul” pe ele, însă încerc să aduc mai aproape cititorului complexitatea ființei noastre, din perspectiva psihanalitică.

Persoana deprimată a introiectat (a adus în interiorul său) obiectul iubit, tocmai pentru a nu se desprinde de el.

Din cauza unor experiențe dureroase greu de trăit, a unor pierderi premature sau traumatice, persoana a internalizat un “obiect” idealizat (și-a creat o realitate internă distorsionată față de cea externă, una pozitivă, ideală, de care simte că nu se poate desprinde), în timp ce a plasat toate resentimentele și furia în sentimentul de sine (imaginea propriului self). S-a învinovățit pe sine, pentru a nu exterioriza agresivitatea firească în fața trăirilor dureroase de abandon.

“Nu sunt suficient de bun.”

“Sunt defect, sunt prea tolerant față de mine însumi, sunt rău”

“Am un gol interior, am nevoie de cineva, sunt prea singur.”

Toate aceste trăiri denotă o auto-distrugere dinspre interior, pentru că o pierdere obiectivă sau subiectivă nu a putut fi trăită/procesată/acceptată.

Persoana deprimată se simte incompletă fără obiectul real (persoana de îngrijire), așa că ia la interior obiectul pentru a se simți întreg, chiar dacă asta înseamnă să ia în reprezentarea de sine și sentimentul de răutate din experiențele dureroase. Luând obiectele iubite la interior, se diminuează anxietatea de separare, menținându-se un sentiment de “control”. Însă toată această furie refulată distruge selful la (din) interior.

Deoarece stima lor de sine a fost deteriorată de efectele experienței lor, cei depresivi tind să îi vadă pe ceilalți într-o lumină excesiv de bună, fiind inferiori prin comparație. Ei caută repetitiv obiecte idealizate pentru a compensa acest sentiment de inferioritate.

Factori care creează dinamici depresive încă din copilărie:

Durerea prea mare a mamei de a își lăsa copilul să crească și incapacitatea ei de a se desprinde (inducerea vinovăției în copil, pentru că acesta vrea în mod natural să iasă din dependența firească a primei etape);

Împingerea defensivă a copilului să “plece” și să se maturizeze când încă nu e pregătit;

O pierdere majoră în faza de separare-individuare;

Neglijența membrilor familiei față de nevoile copilului și lipsa explicațiilor corecte în cazul divorțurilor;

Descurajarea doliului în familie (negarea tristeții de către părinte în cazul unei pierderi; trăirea doliului în ascuns). Incapacitatea adultului de a face doliul și de a își trăi emoțiile în fața copilului, crește nevoia acestuia de a îl proteja + creează convingerea că durerea e periculoasă, duce la prăbușire, iar a fi consolat e distructiv;

Reproșurile aduse copilului când acesta suferă, invalidarea tristeții, disprețul față de trăirile interne și vulnerabilitate, inducerea vinovăției când copilul trăiește dificultăți (“Încetează să îți plângi de milă!”)

Furia părintelui exprimată copilului care cere “prea mult”;

Abandonul emoțional din trecut sau prezent și critica părinților;

Oamenii depresivi sunt convinși că ei sunt răi, sunt îngrijorați că dorințele și nevoile lor sunt prea egoiste sau chiar distructive.

Orice respingere sau pierdere suferite în viața adultă (pierdere a cuiva iubit, a unei relații, a unui ideal etc) pot fi trăite ca depresie, dacă există acest fundament fragilizat. Poate că simptomul avut e văzut și trăit în prezent, dar fundamentul (predispoziția) a fost creat timpuriu.

Cei care trăiesc depresie au nevoie să învețe în psihoterapie că a avea nevoie nu te face rău, nici lacom. Că a fi furios e sănătos, că a îți vedea lipsurile, golurile, rănile nu e distructiv. Au nevoie să nu se mai simtă singuri și părăsiți, pentru a-și vindeca stima de sine. Au nevoie să se întărească emoțional pentru a parcurge toate acele dolii neefectuate, a jeli iubirile și idealurile pierdute.

Iar asta nu e ușor, nici nu poate fi rapid. Și cu siguranță nu va “trece” doar cu medicamente.

Cu toții trecem prin stări depresive. Ca să ajungem mai aproape de cauza acestora cred că e nevoie să explorăm în psihoterapie CE nu vrem să pierdem din interior, ce păstrăm într-un mod idealizat, ce nu reușim să acceptăm, ce răni și goluri păstrăm, ce furii îndreptăm spre noi în loc să le vedem destinatarul real.

Depresia are multe forme și intensități, unele pot fi duse o viață la un nivel moderat (distimie), altele îngenunchează acut și pot duce la moarte.

Oricum ar fi, e important să cauți ajutor și să știi că se poate trăi și altfel. Chiar dacă uneori se cere un efort de ani de zile pentru a fi mai bine. Poți face asta, împreună cu cineva pregătit și capabil să te conțină cu toate emoțiile posibile.

Bibliografie: Diagnosticul psihanalitic, Nancy McWilliams