Când sufletul ar vrea să urle “NU MAI POT!” 
Dar doar se stinge încet, în tăcere…
PARTEA I
Aș putea scrie despre depresie din perspectivă psihiatrică, tablou clinic, simptome. Însă pe internet există deja o mulțime de surse, inclusiv manualul de diagnostic (DSM).
Aleg să scriu despre depresie dintr-o abordare mai profundă și cu mai multă utilitate (sper) pentru cei care o trăiesc sau care au rude/prieteni care trec prin asta.
DESPRE PRESIUNE ȘI VINOVĂȚIE
Depresia, față de alte stări patologice care se văd mai ușor la exterior (cum ar fi anxietatea), e trăită intern, ascuns, în adâncul sufletului, de multe ori în singurătate, izolare (internă, nu neapărat socială), din teamă de expunere, judecată, stigmă, neînțelegere din partea celorlalți. Din neputință. A fi deprimat vine la pachet cu multă rușine și vinovăție, persoana căzută în astfel de stări se simte atât de neputincioasă încât foarte rar solicită sprijin. Despresia macină pe interior și greu se lasă văzută la suprafață.
Avem nevoie de o cultură nouă, în care a cere ajutor nu e rușinos, ci NECESAR și UMAN (firesc).
Avem nevoie de o educare emoțională a societății, prin care a te simți rău să nu mai vină la pachet cu judecată – “Fii recunoscător pentru ce ai!” / “Nu ai motive să suferi, să te plângi! / “Nu ai destulă credință, altfel ai fi bine!” Etc
CONTEXT
Creștem într-o societate în care ne-am insingurat unii de alții, comunicarea a devenit superficială, prieteniile adevărate rare. Familiile se destramă, iar când nu o fac în mod real, de multe ori suferă în tăcere. Nu ne poate mira, deci, că depresia e tot mai des resimțită la noi.
Trăim într-o societate în care imaginea contează încă foarte mult: să fim bine văzuți, să nu arătăm conflictele din familie, să nu știe nimeni ce trăim de fapt, să ascundem suferința și să punem masca de putere/fericire. Să nu ne arătăm vulnerabili sau învinși.
Toată această presiune este, deci, atât internă (din interiorul nostru care se teme de judecată și trăiește după convingeri adânci înrădăcinate), cât și externă (dinspre ceilalți, societate). Și face mult rău, exact atunci când ai avea nevoie să fii mai bine.
În loc să vorbim despre ceea ce simțim, ne însingurăm în stări pentru că…asta fac și ceilalți, nu-i așa?
E greu să vorbim despre suferință într-o lume în care platformele virtuale arată doar perfecțiune. E greu să vorbim despre suferință când intuim că celălalt nu o poate conține pentru noi, ci ne va da niște sfaturi banale de a face mișcare sau a fi recunoscători pentru ce avem.
E greu să ne deschidem, când simțim că nu vom fi înțeleși, ba chiar vom fi judecați. Și nici nu recomand ca cineva să se vulnerabilizeze cuiva care nu are capacitatea de a conține suferința, adică de a nu fugi de ea.
Nu recomand să vă destăinuiți persoanelor care sunt ele însele deconectate de propriile stări interne, care își neagă suferința și fug de ea în infinite moduri, ajungând să somatizeze sau să se aplatizeze emoțional (persoanele cu dependențe serioase, reci, insensibile, persoane lipsite de empatie);
Nu vă vulnerabilizați nici celor care afișează prea multă bucurie și promovează un stil “zen” de viață – vă vor invalida durerea, identitatea, vă vor agresa cu “superioritatea” lor, vă vor face să vă simțiți și mai mici, neputincioși sau netrebnici; ei încurajează o disociere emoțională mascată frumos cu o fundă roz de “optimism”;
Dar nici celor care la rândul lor sunt pesimiste, negativiste și în rol de victimă – vă vor face să credeți că ceea ce simțiți e chiar normal și că se poate chiar mai rău, vă vor derută baremele de sănătate psihică, vă vor trage cu ei în cercurile lor de suferință.
CUI SĂ NE DESTĂINUIM ATUNCI?
Întâi, nouă înșine. Cu blândețe, nu cu judecată. Să ne vedem durerea și să fim blânzi cu noi este primul pas. Și nu e unul ușor. Să nu ne mai biciuim pentru ce simțim, să nu ne mai învinovățim, să nu ne pedepsim singuri pentru că nu suntem bine – pare firesc, însă de obicei persoanele depresive sunt extrem de aspre cu ele însele, autopedepsindu-se. (Depresia în sine e un soi de pedeapsă și furie îndreptată spre interior, dar despre perspectiva psihanalitică voi scrie în alt text.)
Să învățăm să ne iubim într-un mod sănătos poate lua ani de zile.
Când nu reușim să facem singuri cele de mai sus, psihoterapia ajută enorm. Relația cu cineva care înțelege astfel de suferințe și nu fuge de ele, e vindecătoare în sine. A FI CU CINEVA în suferințele tale e necesar pentru a reuși la un moment dat să le tolerezi și singur, până când nu vei mai avea “nevoie” de ele. Această suferință are și ea un rol. E teribilă, dar nu vine din senin. E un strigăt pe care doar tu, cu sprijin, îl poți descifra.
P.s: Deseori consultul psihiatric și tratamentul medicamentos e necesar ca sprijin extern, ca o “cârjă temporară”, pentru a te putea ridica și a lucra cu cauzele suferinței. Alteori e suficientă doar psihoterapia de profunzime.
Urmează:
PARTEA A DOUA: Depresia din perspectiva psihanalitică
Poza: mindsjournal.com
