Câteva întrebări și răspunsuri
Completez astăzi primul meu articol despre narcisismul patologic, răspunzând la câteva întrebări. Vă invit să citiți și disclaimer-ul din josul paginii, dar și primul articol de pe site (unde am scris despre cauze și trăsături dpdv psihanalitic și psihiatric): https://ganduripsihanalitice.ro/narcisismul-cauze-si-trasaturi-dincolo-de-stigmatizare/
Câteva întrebări și răspunsuri, dincolo de clișee:
1) Este cineva manipulator, sadic sau pervers un narcisist?
Când ai de-a face cu cineva mincinos, prefăcut sau de care te simți abuzat, NU înseamnă automat că ai de-a face cu un narcisist. Ceea ce e linșat mai ales în media în ultimii ani este o alăturare de patologii din sfera psihopatiei, personalității perverse, intensității și șantajului din borderline, schizoismului, narcisismului. Există și astfel de ”combinații fatale”, da, însă nu consider benefic să anulăm o categorie de oameni după ureche.
În plus, nu oricine minte sau agresează poate fi încadrat într-o patologie. Trebuie să acceptăm că există răutate și există agresivitate (chiar și printr-o educație precară, o lipsă de valori), de care e nevoie să învățăm să ne păzim pe cât putem, fiindcă etichetele nu ne vor ajuta în niciun fel real.
Da, cineva structurat narcisic poate relaționa prin farmec inițial, urmat de pierderea interesului față de celălalt, prin a oferi aparențe înșelătoare, lipsă de onestitate, amăgire. Ei pot minți sau exagera, pot exploata pe alții – neluând în considerare impactul comportamentului lor asupra celorlalți. Asta nu înseamnă că oricine exploatează în vreun fel sau minte este un narcisist! (Logica de clasa a IX-a!) Și nici nu îi face pe aceștia diabolici. În plus, pot exista trăsături narcisice în foarte mulți oameni. Avem cu toții trăsături din multiple patologii. Asta nu ne încadrează într-un diagnostic. Dacă vreți să vă exprimați mai eficient despre cei care vi se par ”mișei”, puteți folosi termeni precum: pervers, machiavelic, sadic, lipsit de empatie.
Când scriu despre narcisism mă refer la patologie în sensul ei de LIPSĂ. Fiindcă mai ales în jurul ei se construiește figura narcisică.
2) Ce îi lipsește celui cu o tulburare de personalitate narcisică?
Narcisistului îi lipsește relaționarea de obiect. El nu poate concepe și nu simte că există UN CELĂLALT. Nu vrea și nu și-a propus să controleze pe altul pentru a-i face rău. Nu are o intenție în a face rău conștient (acolo vorbim de sadism!), ci pur și simplu psihic nu poate cuprinde alteritatea (diferența). De aici și lipsa de empatie, dar și nevoia de control.
Ce cred eu că e cel mai dureros în relaționarea cu un individ structurat narcisic este tocmai acest gol interior. Faptul că el dă impresia că își este suficient sieși, dar în realitate caută și ”se umple” printr-un celălalt de care are nevoie pentru a supraviețui. In narcisism individul nu se simte un Subiect bine integrat, coeziv fiindcă nu a fost niciodată investit astfel de părinte. A fost trăit în relație ca o extensie și își caută acum propriile extensii pentru a exista. Stima de sine e precară, ca o pojghiță care abia ține. Are o nevoie crescută de a stârni admirație, empatie și validare din partea celorlalți, altfel ar cădea în abisul neantului inexistenței.
3) De ce sunt grandioși?
Ca să moară alții de ciudă .
Glumesc!
Grandiozitatea este un mod al lor de funcționare care îi apără de a lua contact cu propria nimicnicie – cu sentimentul unui Sine fragil. Fiindcă dacă și-ar da voie să se vadă/simtă așa cum sunt, ar fi INTOLERABIL. Ei nu își dau voie să depindă de un altul sau să ceară ajutor, pentru că neagă dependența. Simt nevoia să fie văzuți ca independenți, stăpâni pe orice situație – însă deseori se simt izolați și disperați după atenția celorlalți.
Se compară în permanență și nu fac față invidiei atunci când resimt pe altul mai valoros decât ei, ceea ce duce la devalorizarea acestora și la dispreț.
4) De ce sunt vulnerabili?
Nu, nu ca să te sacrifici tu pentru ei sau ca să te plângi pe grupuri că ți-au distrus viața și nu îi mai suporți.
Ei pot trăi prin această victimizare permanentă tot ca să se hrănească prin reacțiile celorlalți, pentru a menține cât de cât un sine coeziv. Se micșorează și îi supraevaluează pe ceilalți încercând să creeze o relație/o societate bazată pe admirația reciprocă.
Se poziționează în umbra unui obiect idealizat pentru a obține o creștere a stimei de sine.
Cei preponderent vulnerabili sunt adesea dezamăgiți din cauza dificultății de a susține idealizarea cuiva.
5) Există mai multe tipuri de sub-patologii în structura narcisică?
DA! In orice structură umană ne putem imagina o pizza margherita, simplă, la care se adaugă o paletă de alte toppinguri (trăsături) ce creează un sortiment unic. Între doi oameni niciodată nu poate fi vorba de aceeași “pizza”. Nu există două structuri la fel. Așa că generalizările extreme sunt inutile, insuficiente, o inepție. Nu există patologie separată, unică, ci funcționările specifice diagnosticelor se întrepătrund. Le separăm în psihiatrie doar pentru a le studia (cu scop didactic).
Pot exista funcționări narcisice de tip borderline sau isterice, poate exista o tendință puternic anti-socială și perversă, pot exista narcisiști nedescoperiți, care nu ies în evidență așa cum se practică în media acum.
6) Un narcisist s-a născut așa ori alege să fie așa?
Nici una, nici alta. Chiar dacă se moștenesc anumite înclinații, ele se dezvoltă doar dacă sunt stimulate de un mediu insuficient de bun.
Nu accept stigmatizări asupra niciunei patologii pe această pagină, fiindcă nicio persoană tulburată psihic NU A ALES SĂ DEVINĂ AȘA.
Iar asta nu înseamnă nici că s-a născut așa. Chiar și în cazul psihopatiei, deși există o componentă genetică, aceasta e declanșată tot în creșterea traumatică a relațiilor timpurii. Voi reveni cu recomandare de film unde puteți vedea exact dezvoltarea anti-socială extremă și cum a luat naștere.
Nimeni nu a ales să dezvolte o patologie, iar când vorbim de tulburări, ne referim la structuri care AȘA FUNCȚIONEAZĂ – tulburat. Altfel. Nu vorbim de alegeri ale lor de a fi într-un fel sau altul. Dacă nu îi imputăm unui nevăzător că ne calcă pe picior nevăzând, nu prea îi putem imputa nici unui narcisist lipsa de empatie. Nu el a cerut să (nu) o aibă.
Putem să punem limite, putem lua măsuri dpdv legal atunci când se încalcă legea, ne putem apăra și trebuie să implementăm consecințe. A vedea suferința, neputința, golul și devenirea lor nu înseamnă a ne face că nu vedem efectele acestora. Dar invit să înțelegem orice ființă și funcționare defectuoasă mai profund decât o linșare publică.
7) Cum se simte pentru ceilalți relația cu cineva narcisic?
Aș vrea să facem o diferențiere între copii și adulți.
Părintele narcisic nu poate să construiască o relaționare matură sănătoasă, ci își crește copiii în rol de “prelungiri narcisice”. Extensii ale lui. Astfel că inevitabil declanșează patologii în copil său (dacă acesta a avut șansa unor relaționări mai sănătoase cu alte figuri importante din viața sa), cel puțin creează o zonă intensă de Sine Fals.
Copiii sunt niște victime când vorbim de creșteri cu părinți patologici, fiindcă nu au posibilitatea să aleagă altceva. Depind de părinții lor.
Așadar ei devin apoi adulți cu puternice zone depresive, pulsiune de moarte, dependență emoțională, angoase, anxietate sau amorțeală emoțională (aplatizare), trăsături narcisice patologic.
Mai departe ne putem întreba ce fel de creștere au primit chiar și acei părinți narcisici, încât au ajuns așa. Și pătrundem astfel în traumele transgeneraționale. E greu să vorbim despre un ‘vinovat’.
Da, e dureros să te simți folosit, să nu ai spațiul psihic pentru a exista în individualitatea ta. Dar când vorbim de adulți, nu ține nimeni pe nimeni acolo. În loc să aruncați cu bolovani în categorii de oameni, vedeți ce v-a atras în primul rând și ce aveți de învățat despre voi – fiincă nu avem control decât asupra noastră.
E o provocare să relaționezi (fie cu un astfel de partener, fie ca terapeut) cu cineva structurat narcisic, fiindcă tinde să nege orice conflict, durere și reacționează cu o furie intensă & dorință de răzbunare atunci când resimt orice fel de ofensă, urmă de rușine sau de umilire. Însă cineva sănătos emoțional nu va ajunge sau nu va rămâne într-o astfel de relație. Iar dacă este acolo, are mult de înțeles și lucrat la el însuși.
Dacă terapeutul poate și trebuie să facă față oricărui atac narcisic, partenerul/partenera e liber(ă) să nu facă față și să își caute binele personal.
Într-o relație toxică aș putea spune că ambii membri sunt tulburați în felul lor, nu doar unul!
8) Se poate vindeca tulburarea narcisică de personalitate?
M-a întrebat cineva cum e pentru cei tulburați narcisic, dacă au vreo șansă de schimbare, dacă simt nevoia.
În tulburările de personalitate vorbim de trăsături egosintonice – individul nu se simte defect prin cum e, ci acela este “normalul” pentru el. Să ne gândim la un daltonist pe care vrem să îl învățăm că verdele e roșu. Nu, pentru el verdele e verde (deși este roșu). Așa cum îl vede el, pe dos față de noi, este realitatea lui.
Așa și în tulburări, ei nu cunosc altfel. Nu îi putem trimite la terapie pentru că normalul ar trebui să presupună acceptarea unui celuilalt. Nu îi putem trimite la terapie pentru că ne doare teribil pe noi.
Singurele situații în care ei chiar caută ajutor sunt atunci când simt că eșuează profesional ori relațiile cu ceilalți chiar îi consumă teribil. Și ei pot simți depresie. Ajung în terapie vrând să se simtă mai bine, să se elibereze de greul intern.
Și da, cu ani de terapie de profunzime, chiar și tulburările de personalitate consider că se pot ameliora semnificativ. Nu cred în vindecare absolută. Dar nici în gestionarea trăsăturilor sau a simptomelor (în forțare dresată a comportamentelor sau a gândurilor) – asta ar fi doar un abuz în plus adus propriei persoane.
Dacă nu poți accepta pe cineva așa cum e (oricum ar fi), măcar lasă-l în pace – vezi cum hrănești tu însuți dinamica dintre voi.
Toți oamenii au dreptul să fie așa cum pot și vor ei, așa cum au ajuns să fie. Și nu îți sunt datori ție cu vindecarea. Tu îți ești dator ție să îți cauți binele și să ieși din statutul de victimă, dacă vrei cu adevărat să fii bine.
(Repet, singura situație delicată e în dinamica părinte-copil – acolo părintele da, ar fi dator cu mai multă introspecție și strădanie de a lucra cu el însuși în terapie – însă de regulă aceștia nu vor accepta că au nevoie de intervenție.)
Cred așadar în ameliorarea suferinței, a golului, în modificarea structurii de personalitate la modul cel mai profund printr-o relație sănătoasă bazată pe empatie reală, în care terapeutul știe că orice patologie are la rădăcini suferințe/lipsuri teribile. Cu cineva care nu simte nevoia să stigmatizeze sau să judece în vreun fel.
În psihanaliză au loc regresii puternice, reconstrucții și reparații profunde. Atunci când pacientul reușește măcar puțin să ”se lase” în relație și să se folosească de ea.
P.S:
La unele texte în care am scris complex despre patologii am primit reproșuri cum că nu ar fi și completă informarea. Aș vrea să mă amuz de astfel de comentarii, fiindcă de cele mai multe ori vin chiar de la colegi de breaslă – colegi care pe propriile pagini au doar share-uri, de obicei nimic original. Însă nu e deloc amuzant.
Unii cititori nu cred că văd diferența dintre studiul de ani de zile, literatură de specialitate de sute de volume și…un text de facebook.
Niciodată nu voi putea cuprinde într-o postare un adevăr complet despre vreun subiect.
1 – Pentru că e imposibil de cuprins succint pe o astfel de platformă;
2 – Pentru nu dețin adevăruri complete și cunoaștere exhaustivă;
Însă îmi invit colegii să scrie și ei articole complexe, caut la rândul meu surse de cunoaștere mai profundă. Și eu simt dorința aceasta de ”hrănire” intelectuală – însă mi-o satisfac prin cursuri plătite și citind cărți permanent. Nu mă duc pe paginile specialiștilor să le revendic mai multă informație. Ba chiar găsesc de multe ori texte bazate pe clișee limitate, scrise cu AI sau stigmatizând patologii și urcându-le pe rug, tocmai de la aceia cu profesii menite să ajute, nu să crucifice pe unii pe altarul facebook-ului, pentru a îi seduce pe alții (sunt zeci de pagini care seduc ”victimele” narcisismului, păstrându-le în infantilism și victimizare, clivând răul doar pe ”agresori” – e incredibil trendul).
