Bărbații dependenți de alcool, dar neagresivi
Sunt situații de viață în care soția ajunge să se gândească și să dorească divorțul pentru că soțul bea zilnic alcool. Cazuri de soți și tați care deși beau (nu puțin, nici doar ocazional) nu devin în niciun fel agresivi. Bărbați implicați și iubitori în familie, respectați în societate ca profesioniști, însă care acasă se alină în această dependență (refugiu).
Vedem în aceste cazuri că nemulțumirea soției vine pe fundalul unei copilării cu un tată dependent de alcool, de multe ori violent cu familia și copiii. Astfel de tați care nu mai erau poate apți să lucreze, care risipeau banii familei, care puneau poveri de neeimaginat pe umerii partenerei și ai copiilor au traumatizat cu adevărat. A crește cu un astfel de tată absent emoțional și chiar distrus de alcool este teribil și are efecte pe termen lung.
Dar iată că fetițe crescute așa ajung în căsătorie cu bărbați care apelează la alcool și totuși – complet diferiți de tată. Bărbați care se implică și iubesc, însă au dureri adânci pentru care apelează la refugiul din sticlă. Acest text nu este despre a apăra barbații care beau zilnic alcool, ci despre vindecarea propriilor traume (ale fetiței devenite soții) pentru a nu mai simți atâta distrugere și confuzie în relațiile de cuplu. Când reușim să ne integrăm trecutul, trăim și vedem cu alți ochi prezentul: cu unii mai limpezi, mai sănătoși, mai capabili să ia cele mai bune decizii. Dacă nu facem asta, alcoolul în sine va fi un trigger teribil, unul care stârnește dezgust, ură, furie, neputință, nevoie de a salva, dar și de a părăsi.
Despre dependențe
Când cel drag trece prin greutăți sau neputințe, cu siguranță îi dorim binele. Îi simțim durerea și am vrea ca el să se ocupe de ea. Să facă ceva pentru a fi mai bine. Inevitabil, într-un cuplu durerea celuilalt devine și durerea noastră. Nu se poate altfel atunci când există iubire, conexiune. Însă fiecare avem limitele noastre. Dacă un adult apelează la alcool pentru a se alina înseamnă că exact atâta poate în acel moment. Îi putem exprima felul în care ne afectează, îi putem sugera psihoterapie, sprijin specializat, însă nu îl putem forța să vrea mai mult.
Orice om are dreptul să își ducă suferințele așa cum poate. În cazul acestor suferințe adânci venite pe o incapacitate emoțională de a conține, alinarea vine de cele mai multe ori prin dependențe: mulți mănâncă compulsiv, mulți înghit frecvent analgezice (sunt dependenți de pastile, de controale, de doctori), alții se afundă în jocuri de noroc sau pariuri, unii ajung să întreprindă acțiuni de risc, se auto-vatamează, alții sunt dependenți de pornografie sau apelează la sex plătit, mulți zac în stări depresive sau somatizează prin boli fizice. Știm că suferă.
Puțini caută ajutor specializat și puțini găsesc forța reală de a vrea să fie mai bine, puțini își asumă un proces psihoterapeutic sau alt sprijin specializat. Dar e DREPTUL LOR să nu vrea sau să nu poată în acea etapă.
Desigur, e și dreptul partenerilor să fugă, să renunțe. Pot face asta. E mai greu totuși să își recunoască propriile limite să se ocupe de propriile răni vechi, pentru a se întări pe ei înșiși în primul rând. E mai ușor să vedem suferința și neputința altuia, să ne simțim victime, în loc să ne asumăm propriile suferințe și nevoi de vindecare.
Când un om te agresează verbal, fizic sau emoțional e firesc să ai nevoie să te desprinzi pentru a îți găsi liniștea și a te simți iubit (analizând în același timp cum ai ajuns în acea relație și ce răni de reparat încă sunt în tine).
Dar când partenerul e în continuare implicat și arată sentimente celor din jur, însă trece printr-o perioadă grea, în care apelează la substitute de alinare, de ce nu putem accepta că ATÂTA POATE atunci? A părăsi un astfel de om și a îi lua copiii cred că e extrem de distrugător, mai ales dacă a suferit o traumă reală și doar își îneacă angoasele, neputințele, în câteva beri (fie ele și zilnice) – caz real al unui bărbat care a devenit așa după ce a trecut printr-un accident și a văzut moartea cuiva în fața lui.
Insist asupra dezvoltării personale indiferent de relațiile pe care le avem și de cât de abuziv/neimplicat este celălalt. De cele mai multe ori în astfel de relații sunt nevoi de reparație crescute. E atât de important să ne înțelegem pe noi, reacțiile și stările noastre, înainte de a arunca răspunderea pe ce face un celălalt, oricine ar fi el.
Eticheta de alcoolic
Din păcate, oamenii încă insistă să eticheteze astfel de comportamente, fără a oferi și ceva constructiv alături. Am fost criticată pentru faptul că nu am numit comportamentul lui așa cum trebuie: în termeni de “alcoolism”. Mi s-a spus (repetat) despre acel om aflat în suferință că este un ALCOOLIC (mai lipsea să se adauge și “ordinar”).
Conform DEX, alcoolismul este un abuz permanent de băuturi alcoolice; stare patologică determinată de consumul excesiv de alcool; intoxicație alcoolică cronică. Omul în cauză era funcțional, muncea, îndeplinea datorii de familie, rol în societate. Nu sunt psihiatru, nu lucrez cu diagnostice. Dar nici dacă aș fi nu cred că i-aș pune o astfel de etichetă.
DSM-5 (Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale) include „utilizarea nocivă de alcool” și tulburarea consumului de alcool”, renunțând la termenul cu tentă peiorativă de alcoolism.
Cu ce ajută însă această etichetă, real?
Ajută să îl numim alcoolic? Parcă totuși sună mai dur decât orice alt consum folosit ca dependență. Nu spunem despre nimeni că e “cafelist”, deși bea 10-15 cafele pe zi, nu spunem despre nimeni că e lacom, mâncăcios sau nesătul dacă apelează la zeci de dulciuri sau fast-food, nu avem un nume pentru consumatorii de filme porno (pornist?) sau pentru cei dependenți de conflict (certăriști?), pentru cei care pedepsesc cu tăcerea (pasiv-agresiviști?) sau pentru cei care aruncă banii familiei la pariuri (pariori nu sună echitabil). De cei care consumă droguri ne ferim să vorbim, ei sunt mai ”departe” (oare?) de universul nostru. Fac asta pe ascuns, cu discreție. Nu am auzit atât de des despre cineva că ar fi ”drogat” pe cât aud despre mulți că sunt ”bețivi” sau ”alcoolici”. Și totuși, nu cred că are legătură cu numărul consumatorilor.
Avem însă etichete puternice pentru cei care beau alcool și pentru cei care parcă ar semăna cu un narcisist (”narcisiștii” sună la fel de dur și e chiar la modă). Ca și cum societatea întreagă a găsit două cateogrii potrivite pentru a fi ”paria”, pentru a ”încasa” tot bullyingul.
De ce vedem mai ales această dependență și de ce o încadrăm în ceva atât de dur și greșit? Pentru că acest consum a venit cu enorme traume pentru poporul român. Familii dezbinate, violență, absență emoțională, boli, moarte. Alcoolul în sine este un trigger extrem de puternic pentru noi, românii. De generații întregi purtăm traumele făcute de ravagiile bețiilor.
Da, ca popor avem o relație traumatică cu alcoolul. Așa că nu doar cel ce bea are de lucru cu el însuși, ci și cel care nu știe pe unde să “rupă ușa” când vede actul de a bea al celuilalt. Atât “actorul”, cât și “spectatorul” au de integrat traumele personale.
Eu nu cred în astfel de etichete. Cred în explorarea propriilor răni și reacții, în asumarea propriilor limite, în onestitate atunci când nu există empatie. Măcar atât sa oferim: onestitatea propriilor neputințe. Cred că omul, dincolo de diagnostice, este mult mai mult. Cred că în loc să vedem punerea în act a alinării (felul în care adultul regresat emoțional își procură de fapt un ”biberon”) e nevoie să vedem neputința totală de a face altceva. Și să ne întrebăm cu toată sinceritatea dacă putem rămâne acolo .
Relația cu un dependent de alcool
Deseori știm pur și simplu dacă merită să rămânem într-o relație: când vedem valoarea celui de lângă noi, nu părăsim pur și simplu, ci ne ocupăm de propriile răni, vrem să înțelegem, vrem să putem accepta, ne pare rău pentru celălalt, ne pasă.
Nu zic că e ușor. Nu e ușor deloc să asiști la felul în care cineva se alină și, de fapt, se auto-distruge concomitent. Poate că nu e agresiv, dar simți cum se pierde pe sine, ți-e frică de cine ar putea deveni. E uman să ai limitele tale și să simți nevoia să părăsești. Dacă decizi asta, însă, măcar să știi că ai făcut ce ține de tine, măcar să știi că te-ai ocupat de rănile avute dinainte de el și totuși alegi să renunți. Vei face asta altfel, cu mult mai multă împăcare. Cu umanitate, cu durere, dar cu demnitate și putere. Nu vei mai fi nici victimă, nici salvator, nici agresor. Însă poți relaționa sănătos doar când ți-ai integrat propriile tipare nesănătoase.
“Dragul meu soț, nu te mai recunosc. Mă doare că te închizi în tine în loc să ceri ajutor. Mă doare că nu te pot ajuta. Te iubesc, înțeleg că suferi, dar nu îți pot oferi mai mult. Am și eu limitele mele.”
Cred că oamenii au dreptul să sufere și au dreptul să nu poată mereu mai mult. Cred că partenerii, dacă nu pot duce astfel de neputințe ale celor care suferă și se auto-distrug (încercând să reziste situațiilor greu de dus), au nevoie să își recunoască limitele și să diminueze pe cât posibil ravagiile asupra celorlalți. Dacă nu vor sau nu pot să lucreze cu ei, măcar să își recunoască partea de răspundere, nu să arunce toată vina pe cel mai ușor de văzut în neputința lui.
Copiii acelui bărbat care bea au dreptul să își iubească și respecte tatăl in continuare, chiar dacă acesta apelează la consum zilnic de alcool, chiar dacă mama lor nu îl poate iubi și accepta.
Nu încurajez stigmatizările, nici răstignirile. Cred că avem nevoie să ne înțelegem mai mult unii pe alții și să plecăm doar atunci când ne-am alinat propriile răni adânci și vrem ceva diferit, mai bun pentru noi. Nu atunci când suntem distruși pentru că retrăim traumele din copilărie.
#alcool#etichetă#etichetare#suferință
