La textul despre tatăl comandant au fost câteva voci ironice care insinuau că toți suntem niște părinți răi, că nimeni nu e superior și că (deci) nu are rost să ne uităm în felul cum au fost părinții noștri, pentru că oricum repetăm mult din ce au oferit ei și greșim, la rândul nostru.
Da, cu toții greșim. Ce cred eu că face diferența între un părinte insuficient de bun și unul suficient de bun nu este calitatea de a nu greși (pentru că nu există perfecțiune), ci este calitatea de a privi în tine însuți cu onestitate. A VREA să evoluezi. A ÎȚI PĂSA. Aceste trăsături fac toată diferența și nu e nevoie de a ne compara cu nimeni de pe planetă, nici cu părinții noștri, nici cu alți părinți, nici cu un ideal, nici cu emisiunea de parenting – ci doar de a privi în noi și de a învăța de acolo.
Cine este părinte știe că un copil nu vine doar cu bucurie sau răspundere, ci vine cu multă, multă provocare. În rolul de părinte ne-am dori să fim adulții maturi, care fac totul așa cum trebuie, care nu rănesc și care primesc recunoștință pentru că sunt niște părinți buni. În realitate, adultul din noi se ghemuiește de multe ori într-un colț întunecat, lăsând zone infantile să relaționeze cu propriii copii: zone care se simt ele însele abandonate sau agresate. Crizele de nervi ale unui copil, felul în care vrea să se impună (pentru că are nevoie să se individueze), cuvintele pe care uneori le aruncă și care ne rănesc, conflictele dintre ei ca frați, toate ne pot ”teleporta” în experiențele noastre infantile, în care chiar ne-am simțit răniți și vulnerabili. Un copil te ”forțează” să ieși din ”tine însuți” și să te privești și altfel. Mai în adânc. Iar dacă nu poți face asta, vei trăi cele mai crunte eșecuri. Atunci da, poți spune că repeți un tipar: când rămâi blocat în cine ești și nu faci efortul de a înțelege și altfel realitatea, uitându-te în propriile răni.
Relația cu propriii copii poate fi una de adult-copil sănătoasă, atâta timp cât devenim conștienți de rănile noastre și de regresiile emoționale în care intrăm. Altfel vom risca să dezvoltăm cu ei în ”lupte de putere” sau vom risca să îi transformăm în ”obiecte” pe placul nostru, care să nu rănească așa de mult. Dacă nu ne uităm conștient în dinamica relațională și nu vrem să pătrundem mai profund relațiile noastre, ele vor fi marcate de inconștientul nostru. De exemplu, sunt mulți părinți care se plâng că micuțul nu se adaptează deloc la grădiniță, plânge teribil, somatizează, se îmbolnăvește des, face crize de furie chiar dacă nu există un frate mai mic (context ce ar naște o gelozie și o revoltă firești). Sau auzim de copii care nu vor/nu pot să doarmă singuri, despre care părinții spun ”am încercat, dar nu poate, e prea anxios! Doarme cu mine/cu noi și la 7 ani, doarme până când va vrea el/ea.” Anxietățile copiilor sunt strâns legate de ale părintelui, în principal de ale mamei, dar nu numai. Având un copil rămas în dependența absolută (în loc să aibă loc o diminuare a dependenței), de fapt ne arată o mamă (un tată) care își hrănește nevoia sa de dependență. Un părinte cu un copil teribil de anxios și dependent se simte util, necesar, dorit, iubit, nu poate să lase desprinderea atât de importantă, pentru că asta s-ar simți ca un abandon (pentru el). De fapt, în astfel de cazuri anxietatea de separare e mai mult a părintelui, nu a copilului – însă el îi ”oferă„ părintelui ceea ce are nevoie (pentru că simte și i se adaptează, nediferențiindu-se, rămânând fragil și în nevoie). Deși rațional și conștient acești părinți pot spune că ei își doresc altceva, în inconștientul greu de acceptat, nevoia este una de dependență, angoasa de separare fiind insuportabilă (pentru ei, în primul rând).
Uitându-ne la copiii noștri putem înțelege și mult din noi. Ei reflectă pentru noi dorințe și nevoi vechi neîmplinite, ne ating puncte extrem de dureroase, ne stimulează să evoluăm. Copiii au nevoie de părinți maturi emoțional, conținători și capabili să pună limite, iar ca să obțină asta vor încerca să treacă toate limitele. Un copil care se resemnează și se supune este un copil care nu a găsit spațiu suficient să se dezvolte autentic, un copil care se va mutila intern, dezvoltând un Sine fals. Pe de altă parte, copilul care se va revolta în felul său și va provoca are totuși suficient spațiu (psihic, relațional) pentru a își exprima emoțiile, ceea ce e un semn bun. Astfel de copii vor scoate la suprafață răni din neam prin dificultățile și provocările pe care le aduc. Și e important să ne putem uita în ele și în noi, ca să le înțelegem cu adevărat și să schimbăm ceva în bine.
Așadar nu, nu suntem condamnați să repetăm un tipar. Nu, nu vom fi precum părinții noștri (vor exista totuși componente de identificare sau contra-identificare cu ei/tendințe asemănătoare), noi suntem altcineva și avem puterea de a privi în noi cu mai multă deschidere și putere de evoluție. Există însă o angoasă teribilă (inconștientă de multe ori), iar aceasta îi ține pe mulți departe de dorința de a avea copii – intuitiv ei simt că avându-i vor ieși la suprafață multe trăiri imposibil de trăit, refulate, deși conștient și rațional vor numi alte motive pentru a nu fi părinte. Și nu e rău că își intuiesc limitele, dar cred că ar fi benefic să exploreze fricile adânci în propria terapie.
Când vrem să fim părinți (buni) e nevoie și să ne dorim să fim noi bine cu noi înșine, la interior. Pentru că un copil are nevoie în primul rând ca părinții săi să fie bine. Așa el se poate dezvolta și bucura de ”a fi copil”.
Suntem oare capabili de acea călătorie interioară, încât să le oferim ce au nevoie cu adevărat, nu doar ce ar fi mai simplu să oferim (nu doar ce pare confortabil nouă)? Suntem capabili să ne oferim și nouă ceea ce avem nevoie, pentru a nu ne hrăni din rolul de părinte, ci a ne dezvolta ca oameni, ca femei și bărbați? Ne putem uita în depresie, în dependențe, în neputințe? Doar noi putem răspunde și descoperi.
P.S: Și relația de cuplu se poate potrivi în acest tipar regresiv/stimulativ/provocator, însă e o altă dinamică, despre care voi scrie într-un text următor.
