Există o impresie generală cum că a fi puternic înseamnă a nu arăta suferință, slăbiciune sau a nu avea nevoie de un altul. A te descurca mereu pe cont propriu, a fi extrem de capabil, a fi de succes, a nu te lăsa tras în jos de emoții, a nu plânge și a nu te lăsa rănit, a fi superior sau calm tot timpul, a nu șovăi, a nu cădea.
În psihologie înțelegem că de fapt a fi puternic înseamnă a putea TRĂI ȘI TOLERA o paletă largă de emoții și experiențe psihice, din care multe țin de aria suferinței. Suferința și frustrarea sunt inerente vieții, nu putem fugi de ele.
A fi puternic cu adevărat, deci, înseamnă a-ți da voie să fii și în nevoie, nu mereu autonom/autosuficient, să fii și rănibil/vulnerabil, nu purtând o mască groasă de protecție (mască ce te apără poate de riscuri, dar și de lucrurile bune), să fii și trist, nu mereu afișând un zâmbet/succesul. Să poți trăi toate acestea fără să te distrugă sau să te lase mai sărac interior. Pentru că experiențele elaborate (nu clivate/refulate) îmbogățesc.
Se spune că “Ce nu te doboară/omoară, te face mai puternic.” – parțial de acord. De multe ori, suferințele teribile în loc să te întărească, te fac să te închizi în tine. Încui undeva în adânc nevoia de iubire, pentru a nu mai fi rănit. Închizi în tine așteptările și dorințele ce sunt legate de un altul, pentru a nu suferi în agonie sau a fi dezamăgit. Ești oare mai puternic astfel?
Suferința trăită în singurătate la o vârstă prea fragedă activează mecanisme de apărare ce duc la inhibarea multor emoții și la diminuarea forței interioare. Psihicul a creat, pentru a supraviețui, apărări ce nu îți mai permit să trăiești experiențele în amploarea și complexitatea lor, ci te lasă mai sărac, mai inert, mai gol interior, mai anxios.
În psihanaliză scopul profund și pe termen lung nu este “vindecarea” absolută (există așa ceva?), ci creșterea acestei capacități psihice de a trăi ORICE, cu mai multă forță, reziliență, capacitate de a tolera emoțiile dureroase, mai mult curaj, optimism, bucurie și mai ales…cu autenticitate. Nu se promite nimic și nu se tinde către un ideal, ci doar spre un progres psihic, în ritmul și posibilitățile pacientului.
Pentru că a fi puternic nu înseamnă a afișa o mască de putere, ci a-ți da voie să fii tu: acela care mai și greșește, care mai și cade sau simte neputință, care uneori nu vrea, care uneori plânge sau e pesimist, care are zone mai fragile, care uneori e furios sau se simte vinovat, care e imperfect, dar își vrea binele, oricâte căderi sau neputințe ar avea.
A fi puternic nu înseamnă însă a te sacrifica, a răbda la infinit abuzuri, a accepta orice din partea celorlalți, a te deschide unor oameni care profită de vulnerabilitatea ta. Nu încurajez pe nimeni să fie vulnerabil într-un cadru nesigur.
Forța psihică se creează într-o relație de susținere, în care se încearcă repararea lipsurilor, alinarea rănilor și întărirea fragilităților – toate acestea nefiind văzute ca defecte de personalitate, ci efecte ale unor relații insuficient de bune (desigur, contează și materialul individual cu care ne naștem).
Pe scurt…
Dacă societatea, ceilalți sau chiar tu te vrei “puternic”, psihanaliza îți dă voie să fii (și) slab. Să fii din nou “mic”, pentru a te putea întări cu adevărat. Să fii vulnerabil, pentru a putea accepta pe un altul cu tot cu vulnerabilitațile lui, dar mai ales…pentru a învăța să te accepți pe tine așa cum ești și să fii mai bine cu tine însuți. Să fii și în nevoie, să poți avea încredere într-un altul.
Iar despre măști de putere și presiuni resimțite de bărbați vorbim la Atelierul psihanalitic din 9 mai. Înscrieri prin link-ul din comentarii.
#putere#forță#mască#vulnerabilitate#autenticitate#progres#psihanaliză
