Da, cum, poftim? Socrate și psihanaliza? Uite-așa am simțit eu lucrând la Seminarul ”Te poți psihanaliza singur?” și ajungând până la cunoașterea din Antichitate.
Căci cum altfel am putea să înțelegem spiritul uman, sufletul, mintea și ființa în complexitatea ei, dacă nu am porni uitându-ne în urmă, la primele gânduri și teoretizări despre om, psihic, minte și suflet?
Deși psihanaliza s-a născut abia pe la anii 1900 prin Freud, fondatorul ei, filosofii din Antichitate (dar și cei moderni) cred că au constituit una dintre inspirațiile sale. O sursă enormă de smerenie și cunoaștere empirică.
”Știu că nu știu nimic.”
Dacă aș putea alege să mă teleportez undeva în timp pentru câteva momente, m-aș duce în Grecia Antică. Să respir puțin printre filosofii nemuritori care ne-au lăsat o cunoaștere intuitivă (empirică) superioară poate chiar și științelor ce au urmat. Față de schimbările, contradicțiile și chiar falsele adevăruri prin care a trecut știința și cu care s-a umflat în pene de-a lungul secolelor, filosofia antică a rămas în picioare, smerită, dar nemuritoare.
Între niște ”adevăruri” științifice fragile, care se combat ocazional prin alte ”adevăruri” și ”studii” științifice & filosofia perenă, atemporală, fundamentală…o voi alege mereu pe cea din urmă. ”Studiile” și le poate băga știința fix în… sertar/bibliotecă, doar nu vă gândeați la altceva.
Marii filosofi ai vremurilor nu aveau nevoie de ziare, mass-media și share online pentru a deveni cunoscuți prin gândirea lor. Nici de o autoritate care să le pună “ștampilă” pentru a le da valoare. Ba chiar invers, de cele mai multe ori aceste minți sclipitoare se opuneau autoritățile și erau urâte de sistemul care întotdeauna a preferat oamenii sclavi, supuși în gândire. Cum preferă încă societatea și în prezent.
Chiar dacă nu avem scrieri de-ale lui Socrate, discipolii lui au transmis mai departe învățăturile sale. Atât de valoros să fii, încât să rămâi etern chiar și fără…facebook, google și memorie claude.
Să (mai) zic de ce îl aduc aici pe Socrate și îl consider unul dintre primii psihanaliști, pe care îl ador?
”Știu că nu știu nimic.” – a susținut el printr-un paradox.
Această poziție de „ignorant” îi permitea să pună întrebări, să se chestioneze, să exploreze, să facă diferența dintre certitudine și opinie/ipoteză. Dacă ar fi pretins că deține adevărul, procesul de învățare s-ar fi oprit. E atâta smerenie și înțelepciune în acest citat, că nu poți să îi mai adaugi ceva. E pur și simplu. Prea bun.
Se pare că punea întrebări meșteșugite pentru a-și ajuta interlocutorii să scoată la lumină adevărul din propria minte. Se compara cu o moașă care ajută la „nașterea” ideilor (Doamne, ce psihanalist bun ar fi fost și azi!).
Folosea ceea ce a fost numită apoi ”ironia socratică” – obișnuia să se prefacă ignorant în fața celor care se credeau experți pentru a le demonta argumentele și a le arăta contradicțiile din gândire. My kind of guy, ce să zic. Iubesc răutatea asta inteligentă și asumată la un om. Să nu fii “politically corect”, ci să vrei mai mult în materie de ADEVĂR. Chiar și cu o doză de răutate/ironie, atunci când trebuie. (E total diferită de răutatea și ironia venite din prostie și agresivitate pură.)
Apologia lui Socrate (scrisă de Platon) ne aduce o altă maximă a sa:
«ὁ δὲ ἀνεξέταστος βίος οὐ βιωτὸς ἀνθρώπῳ»
(ho de anexetastos bios ou biōtos anthrōpōi)
= ”O viață necercetată (neexaminată) nu merită trăită.” Îndemna la reflexivitate, auto-cunoaștere, introspecție.
Îmi sună a versiune precursoare a maximei lui Jung: ”Până când nu vei face Inconștientul conștient, îți va conduce viața și îl vei numi destin.”
Rostind adevăruri dure la adresa celor din conducere și fiind un spirit liber, Socrate a fost acuzat că ar corupe mințile celor tineri și a fost forțat să aleagă între a merge în exil (și a renunța, prin urmare, la vocația sa de filosof) și a fi condamnat să bea cucută. Socrate a ales moartea. Și a trăit-o cu demnitate, vorbind despre nemurirea sufletului cu neînfricare, în timp ce călăii săi se rușinau lângă el (vezi pictura).
Astăzi abia dacă avem curajul să ne exprimăm gândurile, într-o lume pe care vrem să o numim ”liberă” și ”democratică”. În timp ce unii, nemuritori, și-au dat viața pentru a rămâne LIBERI cu adevărat.
Cum spunea el, însă… Curajul este calea de mijloc între lașitate și nesăbuință. În dialogurile platonice, curajul nu este doar o stare, ci o formă de înțelepciune: „știința lucrurilor de care trebuie să ne temem și a celor de care nu trebuie să ne temem”.
Cum să nu admiri o astfel de gândire?
Iar astăzi ne întâlnim la 18 să aflăm că nu știm (în caz că nu știam asta deja), să explorăm și să ne punem întrebări, într-un cadru liber, menit să stimuleze cunoaștere și autenticitate.
La ateliere și seminariile mele vreau să fim și noi puțin…socratici! 
Imagine: ”Moartea lui Socrate”, pictură de Jacques Louis David
#Socrate#psihanaliză#psihanalist#filosof#curaj
