O viață de simptome sau o viață mai asumată, mai aproape de noi înșine?
Ne putem trăi întreaga viață cu un nivel redus de conștiință: chiar învățând, lucrând, poate iubind, așa cum simte fiecare să iubească. Și totuși, e posibil să trăim o viață în care să rămânem străini de noi înșine, nefiind în contact cu părțile acelea profunde, ascunse, din noi. Fiecare își duce traiul așa cum poate și își spune că “atâta poate” sau că “nu vrea mai mult”. E firesc. Rezistența în fața schimbării e imensă, iar a simți că pătrunzi în ceva nou, necunoscut, poate fi cu mult mai terifiant decât a sta în același cunoscut confortabil, oricât de banal sau dureros ar fi.
Cum ar fi să ne dăm voie, însă, măcar să cochetăm cu ideea că putem aduce mai aproape de conștiință părți închise undeva în adânc? Părți ale noastre, pe care inconștient ne străduim să le păstrăm departe de conștiință, pentru că avem sentimentul tacit că ele vor izbucni la suprafață cu o suferință pe care nu suntem pregătiți să o trăim.
Am creat de mici baraje peste baraje care să țină acel fluviu de durere, de neînțelegere, de întrebări fără răspuns, încât mult din ce facem întreaga viață e să investim în consolidarea barajului, să ne apărăm de orice ar fi după el, să nu vrem să ne uităm dincolo de zid. Cred că fiecare om are însă o nevoie acută de ADEVĂR. Iar dacă el nu își face curajul și nu găsește forța necesară de a îl căuta (pentru el însuși), o va face “viața” pentru el.
Când nu reușim să gândim și să punem în cuvinte aspecte din inconștient, acesta va găsi o cale mai directă de a “ieși” la suprafață. Cum? Prin simptome. Fizice (boli, insomnii, migrene etc) sau emoționale (depresie, anxietate, tulburări psihice).
Corpul ne arată de multe ori starea noastră sufletească, emoțională. Nu putem privi un om separându-i trupul de suflet. Cred că medicina va ajuta cu adevărat, profund, când va lua în calcul ce simte persoana și prin ce conflicte trece. Când își va aminti că omul are nu doar oase, mușchi și organe, ci infinite “celule” de viață: are un suflet. Prea fin și prea complex pentru a fi văzut la microscop. Prea special și prea valoros pentru a fi pus pe o radiografie. Și nu cred că putem avea o viață armonioasă, în care suntem impăcați cu noi înșine, dacă nu găsim acea forță de a ne uita în noi. Dincolo de analizele de sânge sau ecografii.
E incredibil de important să putem da un glas suferințelor. Să ne vedem cu adevărat și să încercăm să ne înțelegem, fără a rămâne la o înțelegere mentală. Să ne dăm voie să simțim. Să trăim tot ceea ce suntem și păstrăm în interior. Să lăsăm acea “apă” de după baraj să iasă controlat, atunci când ne simțim pregătiți, pentru că ne dorim să o integrăm. Pentru că realizăm că este a noastră, oricât de tulbure sau învolburată ar fi. Și dacă nu facem asta, la un moment dat va sparge ea însăși barajul și ne va “inunda” pe nepregătite.
Nu e nevoie să rămânem singuri și înfricoșați în această explorare a noastră, în a deveni SUBIECTUL vieții noastre mai autentice, nu doar a fi un pion ce trăiește mecanic sau ghidat de direcții inconștiente, în afara controlului său. Pentru că deși credem că am uitat, că trecutul…a trecut, de fapt ființa noastră nu uită NIMIC. Totul e în noi.
Putem să căutăm acel sprijin de care avem atâta nevoie pentru a fi “de mână” în această călătorie atât de importantă. Și nu zice nimeni că trebuie să doară mai mult decât poți duce. Și nu te lasă nimeni să te mai distrugi, cum ai fost deja. Nu vei fi retraumatizat, ci mai eliberat și mai liber. Chiar dacă a vedea și a elibera părți ascunse înseamnă a trăi (și) suferință, e o suferință cu sens. Nu mai este doar un chin de neînțeles, greu chiar de gândit, care “lovește în surdină”. Nu mai e un necunoscut înfricoșător care sperie, doar pentru faptul că fugim de el. E un nou drum, în care ești văzut, auzit, însoțit, acceptat cu neputințele, limitele și greșelile tale.
Sau poți alege să rămâi în același cercuri care te strâmtorează, plângându-te că ești o victimă, învinovățind soarta sau pe alții, fiind slăbit de simptome și trăind o viață departe de tine însuți.
Poza: Pictură de Salvador Dali, “Persistența memoriei”
