”Un vis care nu este înțeles este ca o scrisoare care nu este deschisă.” (Talmundul)
În Antichitate visul era considerat purtătorul unui mesaj divin, un mijloc de comunicare între lumea zeilor și oameni. Aceste teorii populare vedeau visul și ca având o valoare profetică: ele se considerau că pot prezice viitorul și puteau fi interpretate (prin simbolică și prin descifrare). Pentru marile culturi din Orientul și Occidentul antic miturile și visele erau printre cele mai semnificative expresii ale psihicului, iar a nu le înțelege era un soi de analfabetism.
În Iluminism (sec. XVII-XIX) visele au fost desconsiderate, privite ca fiind nedemne pentru niște adulți realiști, preocupați de realitatea concretă exterioară, de supremația rațiunii și de progres industrial (concepție care încă e păstrată puternic).
Romantismul a văzut în vis un fenomen cu sens, menit să spargă monotonia vieții: ”Visul este jocul liber al imaginației;…cu siguranță am îmbătrâni mai repede fără vise”.
Freud a apreciat teoriile populare din Antichitate, față de cele științifice care susțineau la sf. sec. XIX că visul e doar un fapt organic adus de diminuarea activității creierului în somn (cu cât sunt mai absurde visele, cu atât sunt mai depărtate de realitate, considerau teoriile somatice): ”întotdeauna inutil, adesea morbid”. Știința de atunci nu admitea că visele pot avea vreun sens, o semnificație sau importanță pentru viața psihică a individului sau înțelegerea acestuia.
Ceea ce aduce nou Freud teoriilor populare (pe lângă acceptarea faptului că visul are un sens important ce poate fi accesibil interpretării) este proveniența sa. Prin lucrul cu pacienții săi, Freud a descoperit că visul este un fenomen psihic produs de jocul forțelor psihice inconștiente. Pentru Freud ”visul este calea regală de acces la inconștient” – adică modul cel mai relevant de a pătrunde în conflictele, dorințele și angoasele inconștiente celui care visează.
Pentru a putea interpreta un vis, pentru a-i pătrunde semnificațiile, e nevoie să parcurgem un „travaliu”. Visul este tratat în psihanaliză precum un ”simptom” (care relevă niște conținuturi valoroase, exact precum orice simptom psihic și psihosomatic).
Analistul stimulează asocierile libere ale pacientului și (pe baza cunoașterii profunde anterioare a acestuia) lansează uneori niște ipoteze cu care analizandul poate rezona sau pe care le poate respinge (fie din negare – ca să se apere, fie pentru că într-adevăr nu rezonează cu ele). Alteori specialistul nu spune nimic, lăsându-l pe visător să aibă propriile insight-uri. Nu tot timpul visele pot fi înțelese clar imediat, nici în totalitate (complexitatea lor poate fi nesfârșită). Însă atunci când sunt aduse în analiză creează un mare sens pentru starea și trăirile analizandului, aduc valoare și claritate.
Pentru a pătrunde în semnificația visului, e nevoie să se descifreze simbolurile acestuia. Există și simboluri universale (pe care le avem în ADN-ul nostru, al rasei umane), însă de cele mai multe ori simbolistica diferă în funcție de cultură și de istoria personală a individului. Limbajul simbolic este cel în care exprimăm lumea interioară (a sufletului și a minții noastre) prin lumea exterioară (concretă, a obiectelor).
Visul are:
– un conținut manifest cu un caracter lacunar (întâmplările pe care visătorul le poate relata, ideile și chiar emoțiile pe care acesta le păstrează la trezire) – este de fapt fațeta conștientă a visului, care condensează semnificații mult mai ample și profunde (inconștiente);
– un conținut latent (care cuprinde semnificațiile desprinse doar printr-o auto-analiză complexă/printr-un travaliu analitic: resturi diurne preconștiente, amintiri, dorințe, fantasme și angoase inconștiente, impresii corporale, conflicte, semnificații emoționale mai profunde).
Față de conținutul manifest care sfidează deseori logica și legile fizicii din realitate (deci poate fi de cele mai multe ori ininteligibil, de nepătruns), conținutul latent are întotdeauna logică, viața afectivă fiind relevată complet și veridic prin interpretarea în cadrul procesului de psihanaliză.
Se spune că toți oamenii au vise, însă nu toți și le amintesc. A-ți aminti visele poate fi o unealtă valoroasă de auto-cunoaștere și de evoluție psihică. A face un vis în sine e un semn de capacitate psihică de a crește.
Mai complex și cu aplicare directă vom lucra în Seminariile din 24 mai și 7 iunie (detalii aici). E de vorbit și despre natura viselor (tipuri de vise), rolul lor, despre coșmaruri etc.
Lumea onirică e una extraordinară și face ființa umană mai complexă decât o putem intui vreodată.
CAZ:
”În următorul exemplu visătorul, un bărbat de treizeci de ani, necăsătorit, suferea de mulți ani de atacuri de panică severe, de un sentiment de vinovăție copleșitor și avea aproape continuu fantasme suicidare. Se simțea vinovat pentru ceea ce el numea răutatea sa, pentru tendințele sale rele; se acuza pe sine că dorește să distrugă totul și pe toți în jurul său, că dorește să omoare copii; în fantasmele sale, sinuciderea era singura modalitate prin care putea să apere lumea de prezența lui rea și să o salveze de răutatea lui. Aceste fantasme mai au un aspect interesant: după autosacrificare, el ar renaște într-o persoană atotputernică, iubită de toată lumea, net superioară ca putere, înțelepciune și bunătate. Visul pe care l-a avut în faza de început a travaliului analitic a fost următorul:
Urc pe un munte; de ambele părți ale drumului se află corpurile unor oameni morți. Niciunul nu trăiește. Când ajung în vârful muntelui, o găsesc stând acolo pe mama mea; dintr-odată sunt un copil foarte mic și stau așezat în poalele mamei mele.
Pacientul s-a trezit din vis cu un sentiment de groază. În momentul visului, era atât de torturat de anxietate, încât nu a putut face nicio asociație cu vreo parte a visului și nici cu vreun eveniment din ziua precedentă. Dar sensul visului este transparent dacă luăm în considerare gândurile și fantasmele pe care le-a redat în analiză înainte de a avea visul. El este fiul cel mare dintre doi frați, fratele mai mic născându-se la un an după el. Tatăl, un preot autoritar și strict, nu îl iubea și de fapt nu prea iubea pe nimeni; singurul contact cu fiul său era pentru a-i da lecții, a-l certa, admonesta, ridiculiza și pedepsi. Copilului îi era atât de frică de el încât a crezut fiecare cuvânt atunci când mama i-a povestit că, dacă ea nu l-ar fi salvat intervenind între ei, tatăl său l-ar fi omorât.
Mama era foarte diferită de tată: o femeie patologic posesivă, dezamăgită de căsnicie, pe care nu o interesa nimic altceva decât posesia copiilor ei. Primul născut a fost cel din care s-a hrănit în principal. Îl înfricoșa pe băiat povestindu-i despre fantome periculoase, doar pentru ca apoi să se prezinte ca o ființă protectoare care se roagă pentru el, care îl ghidează, îl face puternic, astfel încât într-o zi ar putea ajunge mai puternic decât înfricoșătorul său tată. Când s-a născut fratele cel mic, băiatul a fost foarte gelos și profund tulburat. El însuși nu-și mai amintește nimic din acea perioadă, dar rudele i-au povestit despre manifestările sale intense.”
Această gelozie nu ar fi ajuns la un nivel periculos (cum s-a întâmplat la 2-3 ani de la nașterea fratelui), dacă nu ar fi existat preferința specială a tatălui pentru nou-născut. De ce, nu știm; poate dintr-o asemănare fizică uimitoare cu el sau poate pentru că soția sa încă era preocupată cu fiul ei preferat. În momentul în care pacientul nostru avea 4 sau 5 ani, rivalitatea dintre cei doi frați era la apogeu, crescând an de an. Antagonismul și confruntarea dintre părinți erau reflectate în antagonismul și confruntarea dintre cei doi frați. La acea vârstă, temelia nevrozei dezvoltată mai târziu de pacient era deja pusă: apăruseră deja ostilitatea intensă împotriva fratelui mai mic, dorința plină de pasiune de a dovedi că el este superior fratelui său, frica puternică de tatăl său, hrănită în bună măsură și de sentimentul de vinovăție cauzat de ura sa împotriva fratelui, precum și dorința ascunsă de a fi în cele din urmă mai puternic decât tatăl. Aceste sentimente de anxietate, vină, lipsă de putere erau sporite de mama sa. Așa cum am spus, ea îi insufla frica, însă îi oferea și o soluție ispititoare: dacă rămânea copilașul ei, în posesia ei și fără nicio altă preocupare, ea o să-l facă mare, devenind chiar superior rivalului pe care îl urau. Aceasta era baza pentru fantasmele sale de măreție, care îl țineau legat de mama sa – o stare de dependență infantilă și un refuz de a-și accepta rolul de bărbat matur.
Având în vedere acest context, visul devine ușor de înțeles.
El ”urcă pe munte” – este ambiția sa de a fi superior tuturor, scopul tendințelor sale. ”Sunt multe corpuri de bărbați – toți sunt morți, nimeni în viață”. Satisfacerea dorinței sale de a elimina toți rivalii – de vreme ce se simte atât de neputincios în viața reală, poate fi în siguranță doar dacă toți sunt morți. ”Când ajunge în vârf” – când își atinge scopul dorințelor sale – ”o găsește pe mama sa acolo, iar el se așază în poalele ei” – se reunește cu mama sa, obținând putere și protecția ei. Toți rivalii sunt eliminați, el este singur cu ea, liber, fără niciun motiv să-i mai fie frică. Totuși, se trezește cu un sentiment de teroare.
Chiar împlinirea dorinței sale iraționale este o amenințare pentru personalitatea sa rațională, de om matur, care caută sănătatea și fericirea. Prețul satisfacerii dorințelor infantile este acela de a rămâne un bebeluș, neajutorat și legat de mama sa, fără să i se permită să gândească cu capul lui sau să iubească pe altcineva. Însăși împlinirea dorinței sale este înfricoșătoare.”
Și cam așa pătrunde psihanaliza în complexitatea trăirilor interioare. Fascinantă lumea interioară, nu?
Bibliografie: ”Limbajul uitat” (Erich Fromm); Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană (Vasile Dem. Zamfirescu)
