Lipsa dorinței sexuale a partenerei
Pentru mulți poate părea ireal, însă există și tiparul invers, în care bărbatul este cel care se ocupă de tot ce înseamnă casă și copii, precum o mamă implicată și grijulie. Acești bărbați lucrează, spală, gătesc, calcă, se trezesc nopțile, hrănesc cu biberonul (dacă ar avea sâni cu lapte, ar alăpta), duc copiii la grădiniță, îi alină când plâng și își trimit partenera la coafor sau cursuri, precum un tată susținător. O încurajează pe ea să se dezvolte, în timp ce ei se pierd/doar supraviețuiesc. Deseori se trezesc la realitatea dureroasă abia când descoperă că sunt înșelați cu un alt bărbat. Dar chiar dacă nu se ajunge acolo, oricum se simt neglijați emoțional și sexual, ani de zile. Dacă își dau voie să se simtă astfel. Ca și mamele, deseori se hrănesc din rolul de părinte și nu conștientizează lipsa din relația de cuplu (se alină prin copii).
Soțiile lor au cariere înfloritoare (sau parcurg multiple schimbări în sfera profesională, descoperindu-se), au multă grijă de sine, stau puțin pe acasă și își văd de ”dezvoltarea personală”. Când iluzia de familie e întreruptă (prin șocul infidelității), acești bărbați dedicați se simt distruși emoțional și psihic pentru că riscă să își piardă copiii – universul lor, totul lor, sursa lor de viață ce i-a menținut vii în tot acest timp. Unii vor încerca și reuși să păstreze custodia, alții vor rămâne în relația disfuncțională tocmai pentru a nu îi pierde, pe când unii vor alege divorțul și odată cu el depresia/reconstruirea de sine (într-un scenariu pozitiv).
Dacă la bărbații aflați în ”incubatorul” soției-mame am intuit o nevoie de a rămâne într-o etapă primară de dezvoltare, în cazul femeilor care își neglijează copiii și atrag un partener ”tată și mamă, 2 în 1” mi-e greu să punctez dacă acea fuziune inițială a existat. Mai degrabă poate nu au avut parte de niciun fel de conexiune în prima parte a vieții și rămân într-o răceală emoțională, căutând sensul vieții în tot felul de activități menite să le ”resusciteze”: viață de noapte, aventuri, inițieri excentrice sau spirituale, progres profesional, îngrijire excesivă a propriei persoane (operații estetice) etc. Traseul lor ”adolescentin” pare să fie o revoltă față de prima etapă a vieții, care probabil nu a fost deloc satisfăcătoare. Oricum, în ambele scenarii există dinamici nerezolvate preodipiene și oedipiene, posibil tulburări de personalitate.
Pentru o femeie poate fi confortabil să aibă un soț pe post de tată, însă inevitabil ne întrebăm cum a fost calitatea relațiilor sexuale și dinamica lor de cuplu. Poate că a fost genul de femeie ”statică”, ce nu a inițiat niciodată și nici nu s-a implicat în actul sexual în vreun fel, nici măcar înainte de copii? Poate chiar frigidă, lipsită de plăcere, oferindu-se mecanic pentru a ”scăpa de datorie”, participând la actul sexual pasiv, robotic, fără suflet?
În scenariul acesta, odată cu rolul de părinte, când bărbatul intră în fuziune cu copilul, ea se va răci inevitabil și mai mult: cum să fie atrasă sexual de un tată protector sau de ”mama” copiilor săi? Singura ei ”scăpare” este să își manifeste sexualitatea cu un ”mascul” cu adevărat atractiv, care o poate face să se simtă în viață – un bărbat care este sigur pe el în rolul masculin și care îi va permite să iasă din sfera primitivă de relație cu ”tatăl preodipian” (soțul protectiv și matern, simțit în relația de îngrijire primară). Poate că nevoia inconștientă a acestei femei este tocmai să își rezolve conflictul oedipian. Însă nu cred că relațiile extra-conjugale vor reuși asta. În aventurile lor cred că mai degrabă își oglindesc propria masculinitate și putere, poate căutând chiar să fie dominate. Chiar dacă e o variantă dureroasă pentru partener, pare una mai congruentă cu realitatea – deci mai aproape de autentic. Ca un adevăr extrem de dureros, însă necesar.
Nu știm cât simte real în acele aventuri și cât de fapt evadează prin ele, căutându-și compulsiv propria sexualitate defectuos integrată/sabotată în creșterea sa. Ce observăm destul de clar în acest tipar este negarea și lipsa trăirilor conștiente, disocierea parcă de la propria viață, de la vârsta și statutul său. Nu toate femeile aflate în această dinamică ajung neapărat să înșele, unele pot avea convingeri extrem de rigide privind un astfel de comportament (pot afișa o moralitate superioară chiar, tocmai pentru a acoperi dorința inconștientă – însă dincolo de inhibarea sexualității, conflictul există și se manifestă în felul lui – posibil prin somatizări).
Bărbatul ținut în ”incubator” de soția lui se afunda odată cu rolul patern în dependențe din cauza angoasei adânci, a depresiei, a incapacității de a se maturiza (alinându-se cu masturbarea) ori ”ataca” femeia devalorizând-o, înjosind-o și pedepsind-o (proiectând furie asupra ei, apelând la actul sexual ca răzbunare, prin prostituție – folosirea femeii ca ”obiect”.
În cazul femeilor ”hrănite” de soții lor cu rol de mamă-tată-grijulii, atunci când devin mame și ele tind să regreseze emoțional: parcă stilul lor de viață arată că refuză să devină mame și soții, refuză să își asume roluri atât de constrângătoare, încercând să rămână veșnic adolescente vii și tinere. Pare că intuim aici nu o angoasă de abandon sau de a se simți insuficiente, singure (precum trăiește bărbatul din textul anterior), ci o angoasă de moarte transformată în sindromul ”Peter Pan”. Ele nu au nevoie să se răzbune pe bărbați, pentru că aceștia tind să nu existe în mintea lor. De aceea poate au și ales un bărbat cu trăsături predominant feminine și materne, care să preia funcțiile mature ale familiei, tocmai știind/simțind că în ele lipsesc uneltele necesare acestor roluri. Soțul este cel anxios și aflat în co-dependență, care o ”iubește” până la a nu mai exista el înșuși.
Ca și în textul anterior, cel care are șansă mai mare de evoluție reală este partenerul ”matern” (în acest caz, bărbatul). El, prin prisma suferințelor trăite și a faptului că ajunge să se simtă devalorizat și luat de fraier (oferind totul și neprimind nimic), dar și suferind enorm din cauza sentimentului de co-dependență și trădare, își va pune mai multe întrebări sau chiar va începe un proces terapeutic. Ea însă va rămâne cel mai probabil în blocajele ei menite să o apere psihic de golul intern. Însă, ca de fiecare dată într-o dinamică de cuplu, alegerea nu a fost fără sens. Cei doi s-au completat așa cum au avut nevoie inconștient, hrănindu-se unul prin altul și evitând lipsurile proprii. Tatăl matern se satisface din rolul de tată și din a oferi, a sprijini, a încuraja, în timp ce mama absentă e menținută în viață de figurile exterioare din viața ei (care preiau funcții și îi stimulează capacitatea de a trăi – e înconjurată de ”obiecte ale Sinelui”).
Mecanismele de apărare și dinamica de cuplu eșuează atunci când realitatea începe să fie văzută așa cum e: relația a fost hrănită de fapt doar de la un capăt (în acest caz, de către bărbat). Și poate chiar…a fost supra-hrănită, încât partenera s-a văzut nevoită să se disocieze chiar de propriul corp, resimțind poate un ”prea mult” și având nevoie să fugă în moduri particulare, potrivite ei. Lipsa e resimțită de bărbat abia când acesta e pus în fața unei tragedii: în ciuda eforturilor și a implicărilor, soția a ales să îl înșele. De regulă doar în acest context bărbații scapă de vălul de pe ochi. Dacă partenera are însă altfel de evadări (mai ”inocente”) și nu ajunge la infidelitate, cei doi pot trăi întreaga viață în dinamica ”hrănitoare” a unui soț pe post de mamă bună. Deși bărbatul se poate simți ”înșelat” cu jobul, cu prietenele, cu mersul la sală, cu retreat-urile, cu întregul univers, nu va schimba nimic, crezând că iubirea e tocmai despre sacrificiu și binele celuilalt. Poate că vorbim aici de o iubire hristică, de tip agape (iubirea descrisă de greci ca fiind cel mai înalt și nobil sentiment: Te iubesc în ciuda a…). Atâta timp cât suferința nu depășește gratificarea unor astfel de sentimente (te poți simți superior și chiar dumnezeiesc să iubești astfel), el nu are de ce să caute altceva sau să își pună întrebări. E bine (și) așa. Precum e bine și pentru femeie, până când va ajunge să îl disprețuiască pentru prea multul sacrificiu. E greu să menții un respect infinit pentru un om care se face el singur ”preș”.
Ca ”încheiere” ne putem întreba:
De ce a ajuns bărbatul să ofere precum o mamă? Să se hrănească din rolul patern? Să își stimuleze soția ca un soi de ”aparat de menținere în viață”, să genereze resurse infinite pentru familia sa? Dintr-o angoasă de abandon, dintr-o dinamică timpurie în care a crescut cu o mamă depresivă/absentă emoțional, dintr-o creștere cu un tată prea puțin masculin și o identificare cu mama? Pentru că el însuși are un gol intern de care se protejează oferind infinit? Sunt aspecte de explorat…
