Ce găsesc eu admirabil în acești oameni – despre suferință, dependențe și ipocrizia ”superiorilor”
Textul despre consumul de alcool a creat mare impact. Merg azi chiar mai departe, scriind despre a judeca pe cei dependenți.
Se știe deja că orice apelare disperată la substanțe, alcool, jocuri de noroc, masturbare, pornografie etc vine dintr-o suferință internă ce se încearcă a fi amorțită/alinată/negată. Și dintr-o stimă de sine scăzută. Sunt ceea ce numim mecanisme de ”coping”, numai că ele nu fac față cu adevărat. Ba chiar distrug mai mult, pe alte părți. Așadar, le-aș numi în același timp ”mecanisme de auto-distrugere”.
Vrea omul respectiv să se auto-distrugă? Consider că da. Lent sau rapid, alinând în același timp suferințe psihice sau uitând de ele – cred cu tărie că inconștient e tras într-o pulsiune de moarte. Iubirea de sine nu e suficient de sănătoasă pentru a putea căuta alte variante, mai constructive, mai funcționale, care să țină de viață, nu de moarte (psihică sau organică).
Și totuși, chiar și având această realitate dură în mintea noastră, personal consider că un dependent de alcool e MAI DEMN decât cineva treaz care se plânge de toți ceilalți și rămâne într-un rol de victimă. Sau decât cineva treaz, matur și aparent ”sănătos”, care îi judecă pe ceilalți. Poate chiar și decât cineva care rămâne în co-dependență față de cei de mai sus, vrând să îi schimbe și plângându-se de ei. Le înțeleg greul, dar de ce continuă să aleagă o astfel de viață de distrugere în doi? Doar ei pot afla.
Astăzi scriu despre respectul față de cei dependenți și greul trăit de ei, nu despre apropiații lor. Și nu încerc să conving pe nimeni. Doar așa gândesc și simt eu. Vă explic imediat ce găsesc admirabil în acești oameni.
Cineva extrem de suferind, care se afundă în alcool sau recurge la alte moduri de a supraviețui, făcându-și rău în același timp (prin fumat, droguri, auto-vătămare) poate fi mult mai asumat și mai demn decât unul care doar se plânge de viața lui, neschimbând nimic!
Nu prea am văzut un dependent să ceară mila cuiva. Nu am văzut să se plângă de suferința trăită. Ba chiar încasează ani de zile denigrări, ponegriri, priviri critice și judecătoare, își asumă poziția socială/religioasă de “păcătoși”, eticheta de “alcoolici”/”bețivi”/”onaniști”, se lasă văzuți în cele mai urâte ipostaze și totuși… supraviețuiesc. E aici un curaj nebun, o forță psihică. În ciuda neputinței, în ciuda stimei scăzute de sine. Văd o incredibilă capacitate de a purta greul.
Multe din femei nu ar ieși din casă cu dresul rupt. Femei sau bărbați, le e lezată instant stima de sine dacă părul nu stă bine într-o zi. Mulți nu pot trăi cu privirea sus dacă nu au haine de firmă sau trusa enormă de machiaj în bagaj.
Însă cei foarte suferinzi, cu toată povara atârnândă, se mai trezesc o dată. Și încă o dată. Așa, goi. Așa, criticați. Așa, ”păcătoși”. Cu tot ce poartă pe umeri.
Dacă am fi mai puțin înecați în propria îngâmfare și limitare mentală/sufletească, mai puțin limitați și rigizi, ne-am da voie chiar să învățăm de la ei. Să vedem o suferință brută, nemascată. Un suflet chinuit. Însă unul care SE CONȚINE PE EL ÎNSUȘI. De fapt, astfel de oameni trezesc reacții intense în noi: ură, dezgust, critică, poate pentru că arată părți din noi la care nici măcar nu vrem să ne uităm. Pentru că ne ferim de propria nevoie de dependență.
Ei sunt un fel de ”piele întoarsă pe dos” – vin în fața noastră cu totul la vedere, cu acel Real de care a scris Lacan, cu negrul de pe suflet în cea mai cruntă formă a lui. Da, e greu de privit așa ceva fără să te sperii. Așa că judeci, ca să te simți superior.
Deși spunem că viciul este modul în care oamenii își amorțesc dureri psihice, în care fug de ele, consider că niciun viciu nu reușește să împlinească acest scop atât de bine pe cât s-ar părea/dori. Nu are cum să facă suferința să dispară cu totul. Ba dimpotrivă – odată ce cazi în astfel de vicii devii conștient de propria dependență și te urăști și mai tare. Stima de sine e la pământ, dar în același timp… consider că e mai sus decât a altora care apelează la trucuri pentru a se putea accepta pe ei înșiși. E mai sus decât a acelora care se mint zilnic că sunt bine sau se cred superiori.
Așadar, pe lângă durerea inițială, dependenții adaugă durerea faptului că sunt dependenți, că sunt neputincioși. Că sunt judecați aspru de ceilalți și chiar de ei înșiși. Să nu credeți că dacă se droghează, beau sau joacă la pariuri nu LE PASĂ că sunt văzuți ca fiind “vai de ei”. Sau că nu se SIMT AȘA. De ce nu fac ceva? Aici fiecare istorie e diferită…dar, pe scurt, nu cred că pot. Nu știu cum. Nu au uneltele necesare. Nu văd rostul, simt că efortul ar fi prea mare proporțional cu beneficiul. Renunță la ei înșiși. Se resemnează.
Respect forța celor căzuți în dependență de a trăi cu atâta greutate pe suflet – până când…nici chiar ei…nu mai pot trăi așa. La un moment dat e prea mult, chiar și pentru astfel de oameni puternici și teribil de suferinzi.
Suferința e enormă și pentru cei apropiați, în special pentru copii și parteneri. Atunci când ești copil ai nevoie de părinți care să fie bine cu ei înșiși, altfel vei încerca o viață să îi ”repari” tu (chiar și intern, chiar și când ei nu mai sunt). Însă adulții din jurul unor astfel de persoane nu sunt obligați să le rămână alături. Dacă pentru ei chinul/neputința sunt prea mari, pot încerca să pună limite, să expună consecințe, SĂ PLECE. Copiii însă au nevoie să fie lăsați să își iubească părinții așa cum sunt. Chiar dacă sunt luați de lângă ei. A le rupe legătura este distrugător atât pentru părintele dependent, cât și pentru copilul acestuia. Ei doi au nevoie unul de altul. Dincolo de dependență, acel om e și tată/mamă. Iar asta înseamnă mult pentru un copil.
Văd ca abuzivă încercarea de a-i schimba sau forța pe cei dependenți, deși o pot înțelege. Cu siguranță cei dragi ar vrea binele celor căzuți, însă fiecare om are dreptul la libertatea sa. Chiar și la aceea de a se auto-distruge, dacă atât poate și simte cineva. Și e bine să fie lăsați să trăiască în consecințele alegerilor lor.
În același timp alții, cu hainele lor curate și figurile lor “nevinovate”, cei ”superiori” se uită de sus la ei și au impresia că au mai multă demnitate. Se duc la biserică și se roagă pentru sufletele “păcătoșilor”, căci ei dacă nu au astfel de dependențe se consideră mai puțin păcătoși. Ei merg spre ”sfințenie”
. Îi văd pe cei prinși în viciile lor slabi, nedemni, pierduți. Mi-ar plăcea să se trezească totuși din ipocrizia arogantă fariseică! Slabe șanse.
Nu, nu vei avea niciodată mai multă demnitate atâta timp cât vei judeca sau vei înjosi pe altul pentru a-ți umfla ție sentimentul de stimă de sine (falsă și teribil de putredă).
Fiecare om merită respectul nostru, indiferent de patologia lui.
#dependențe#suferință#autodistrugere#judecată#fariseu#ipocrizie#iubiredesine
Poza: Vameșul și fariseul, sihastriaputnei . ro
