Tindem să credem că în categoria traumelor intră doar abuzurile: violență fizică (mai puțin considerăm violența verbală ca fiind traumatică), abuzul sexual, abandon fizic.
Nu. Traumatic este inclusiv a crește cu figuri de îngrijire absente emoțional, prea fragile sau prea infantile. A crește cu părinți incapabili să se bucure. Cu părinți preocupați doar de ei, doar de negativ, panicoși, prăpăstioși, negativiști, care se plâng, care nu simt bucurie.
Da, pentru un copil este DISTRUGĂTOR să crească cu astfel de figuri de îngrijire. Poate au fost părinți care au îngrijit fizic (s-au ocupat de hrănire, de a îmbrăca, poate chiar de a educa), însă au fost modele de nefericire, de gol interior. Nu au reușit să se conecteze emoțional, nu au văzut copilul în unicitatea lui, nu l-au valorizat, nu s-au bucurat de el.
Pentru un copil care crește într-un astfel de mediu a își forma și păstra integritatea psihică este un EFORT. Apelează (inconștient) la toate mecanismele de apărare posibile pentru A SUPRAVIEȚUI PSIHIC.
Un astfel de copil ajuns adult are nevoie să învețe să se bucure și să își dea voie să se bucure. Pentru el vinovăția și anxietatea de a fi altfel decât părinții săi este imensă. Pentru el dragostea a însemnat absență, durere.
Nu doar orfanii s-au simțit orfani. Nu doar cei abuzați fizic au traume adânci. Uneori structura personalității poate suferi chiar mai tare din astfel de neglijențe și relații insuficient de bune decât atunci când abuzul a fost concret, ușor de văzut.
Ca să înveți să tolerezi conexiuni emoționale și să te bucuri de iubire atunci când primele tale relații au fost unele reci, este un proces de durată. Lent și nu lipsit de durere.
În terapie ne recreștem emoțional și ne dăm șansa de a fi crescuți mai bine decât am fost crescuți “prima oară”.
Și dacă nici asta nu merită efortul și investirea noastră, atunci ce merită de fapt?
Trăim atâția ani în disociere, tristețe și gol interior, încât uneori credem că asta este normal.
Nu, nu este. Cu toții merităm să ne bucurăm! Și nu e vina nimănui dacă nu reușește să facă asta ușor. Dar e răspunderea noastră ca adulți să ne cultivăm propria bucurie.
