Ce se crede despre ei și viața lor personală, dincolo de cabinet
*Mit = născocire, preconcepție (supoziție)
1 – Psihoterapeuții au familii perfecte, unde totul merge strună
A fi psiholog/psihoterapeut nu te absolvă de dificultăți relaționale. Și specialiștii pot avea dificultăți în familia de origine sau cea actuală (deseori chiar propriile răni i-au direcționat spre o astfel de formare, prin care au simțit nevoia să evolueze și să sprijine mai departe evoluția celor care și-o doresc). Și ei pot resimți dificil adunări de familie sau pot chiar prefera să evite astfel de contexte, știind că nu se schimbă nimic. Dacă au lucrat cu ei înseamnă că au dobândit o mai mare detașare în relațiile de origine, însă nu înseamnă că au familia ideală. Și ei pot trece printr-un divorț sau pot fi singuri. Nu înseamnă că au eșuat sau că nu pot sprijini pe celălalt în direcția reparației, a familiei. Și nu înseamnă că au copiii perfect educați, fără provocări emoționale sau că fac totul ”ca la carte” în rolul de părinți.
2 – Psihoterapeuții nu suferă, sunt greu de rănit
A fi mai conștient de tine însuți și de psihologia umană nu te face imun la rănire, decepție, abuz (doar ar trebui să aducă mai multă capacitate de a pune limite și de a nu perpetua relaționări nocive). O integrare a propriilor traume scade riscul de a repeta istorii și tipare nocive. Rămâne totuși riscul de a suferi atunci când întâlnești oameni noi, oricâtă cunoaștere sau intuiție ai avea, nu ești absolvit de suferințe/dezamăgiri.
3- Nu intră în / nu au conflicte
A fi terapeut nu înseamnă a nu intra în conflicte niciodată. Ci a le trăi mai constructiv, cu asumarea părții de răspundere, fără a fi distrus de ele, fără a fugi. Conflictul nu este ceva negativ în sine (poate fi chiar ceva constructiv), este mai degrabă ceva firesc, uman, ce apare inevitabil la întâlnirea a două ființe diferite, care se mai și ”ciocnesc” în diferențele lor. A nu avea niciodată conflicte nu denotă maturitate sau o viață ideală. Conflictul poate fi integrat benefic, însă nu putem controla și partea cealaltă. Și psihologii sunt tot oameni, uneori poate chiar obosesc să relaționeze asertiv și vor doar să “let go”, indiferent de ce va crede celălalt despre ei. A fi specialist în acest domeniu nu înseamnă a vrea și a putea mereu să eviți/să rezolvi orice conflict din viața privată. Nu înseamnă a fi perfect, însă greșeala personală e integrată cu mai multă blândețe, ca o ocazie de creștere, nu de judecată de sine. Uneori poate însemna chiar că renunți mai ușor, nu te mai justifici, nu cauți dreptatea cu orice preț, ci mai degrabă liniștea. Iar asta te poate lăsa ”demonizat” în ochii unora, care au nevoie să proiecteze răul în celălalt. Nu poți decide să nu existe un conflict, însă poți decide să nu îl mai hrănești, dacă nu îi simți beneficiul.
4 – Psihoterapeuții trebuie să se facă plăcuți de toți
A avea această formare și profesie nu înseamnă a fi iubit de toată lumea, nici a îi iubi pe toți. Nu înseamnă a fi pe placul tuturor – nici în viața personală, nici în lumea psihologiei. A fi adulat, foarte cunoscut sau ridicat pe un piedestal mai degrabă cred că ar trebui să fie privit cu precauție. În relațiile personale acționează și reacționează el, omul, nu psihoterapeutul.
5 – Ei trebuie să fie mereu binevoitori, răbdători și conținători, să arate mereu empatie, în orice relație
Nu, dincolo de cabinet nu există nicio datorie în acest sens. A fi specialist în psihologie nu înseamnă a fi binevoitor și a conține emoțional în toate relațiile, adică a oferi și a sprijini fără oprire, fără limite, dimpotrivă. Înseamnă un simț mai crescut al protecției de sine și o mai mică nevoie de a salva/schimba pe alții.
A fi psihoterapeut nu înseamnă a empatiza cu oricine și orice, nici a ierta infinit, nici a tolera mai multă agresivitate, doar pentru că există capacitate în acest sens. Dacă vrei să primești mai multă empatie nu apela la sora/mătușa/cunoștința care e în domeniu, ci intră în propriul tău proces terapeutic. Nu presupune că dacă e psihoterapeut, cel de lângă tine trebuie să arate empatie chiar și când comportamentul tău e unul de ****.
6 – Psihoterapeuții nu se înfurie și nu ar trebui să se enerveze
Nu, specialiștii nu sunt roboți. Chiar și chat gpt devine agresiv când nu îi convin replicile, însă răspunde cu râsete infantile, atacuri subtile, retragere, denotă neasumare în ”agresivitatea” lui (ca un adult imatur). Nici măcar AI nu este neutru și ”zen”.
A fi psihoterapeut nu înseamnă a nu te înfuria, ci a-ți da voie să te înfurii atunci când e cazul și a fi conștient de furia ta, a o integra sănătos. Uneori chiar a mai greși, precum un om.
7 – Psihologii relaționează doar dintr-o poziție de maturitate
Nu, nimeni nu atinge maturitatea absolută și permanentă, ar fi o utopie. A fi psihoterapeut nu înseamnă a interacționa mereu doar dintr-un rol matur, a comunica eficient de fiecare dată, a nu apela la block, a nu avea provocări/a nu greși. De regulă specialiștii chiar își dau voie cu mai multă ușurință să încheie relaționări, să pună STOP și să meargă mai departe fără/cu puțină vinovăție, de care sunt conștienți, dar pe care o aleg. Pentru că de cele mai multe ori se aleg pe ei înșiși, bunăstarea lor reală, nu ce “sună bine” sau “trebuie făcut”. Totuși, au și ei provocările lor, iar dacă lucrul cu sine a fost temeinic, își vor da voie să le aibă și să le trăiască așa cum vin. Uneori…cu regresie sau imaturitate. Pot regresa și ei emoțional în unele relații sau atunci când trec prin situații de viață grele ori se ating zone mai sensibile, pot resimți perioade de confuzie, de greu, pot reacționa din rană în loc de maturitate, însă își dau timp să depășească provocările. Nu înseamnă că nu le au.
8 – Psihologii au atins un echilibru emoțional, sunt stabili în dispoziția lor afectivă de zi cu zi
Nu, să fii psiholog nu înseamnă să fii aplatizat emoțional și să nu mai trăiești schimbări emoționale (chiar căderi), nu înseamnă a fi intr-un echilibru permanent, a fi zen, ci dimpotrivă: ar trebui să existe o mai mare plasticitate de a trăi toate emoțiile ce vin. Inclusiv cele tare neplăcute, precum vinovăția, sentimentul de eșec, vulnerabilitatea, tristețea grea, pierderile.
9 – Psihologii nu ar trebui să devină vreodată reactivi, pentru că și-au rezolvat toate ”triggerele”
Nu, a fi psihoterapeut nu înseamnă a fi un dumnezeu, a te da superior, nici a nu mai avea “triggere” (declanșatori emoționali). Și psihoterapeuții pot fi atrași în reacții defensive, reactive, pot da în viața privată (și uneori în cabinet) de zone interne mai agresive sau mai fragile, de “pete oarbe”, pentru că oricâtă terapie ai face, mereu e ceva de îmbunătățit. Și e foarte bine sa fie așa. Important e că au (sau ar trebui să aibă) acel curaj de a se uita în ei înșiși, de a își înțelege triggerele și de a integra ce mai e de integrat din inconștient.
10 – Specialiștii au atins cel mai înalt grad de evoluție personală, ei nu fac terapie
Tocmai pentru că pot apărea pete oarbe, tocmai pentru că sunt dispuși să se uite în ei pe tot parcursul vieții, pentru că sunt umani și dornici de a evolua, psihoterapeuții buni fac multă analiză personală. În psihoterapia psihanalitică formarea de bază presupune 200 de ore individuale (cu o frecvență de minimum 2 ședințe/săptămână) + 200 de ore de supervizare. Însă de multe ori, se fac și mai multe. Pentru că există acea onestitate de a recunoaște infinitul inconștientului, există nevoia de a evolua, există smerenie. Nu înseamnă că terapia nu are încheiere, e chiar sănătos să existe o desprindere. Însă chiar și după încheierea unui proces de terapie, specialiștii revin în cabinet (în rolul de pacienți) atunci când simt nevoia.
————————–
Dacă terapeuții ar considera că sunt zen și superiori, dacă ar simți că nu mai e nimic de lucrat la ei, dacă s-ar simți imuni în interacțiunile lor umane, cred că psihoterapia nu ar putea funcționa pentru pacienți. O astfel de atitudine poate chiar denota tulburări de personalitate.
Pacienții aflați în suferințe emoționale au nevoie de oameni, nu de zeități desăvârșite, nici de chat gpt, nici de forțe ideale, deosebite sau atotputernice, nici de modele absolute, care au uitat ce înseamnă să fii om.
Ceea ce cred eu că ajută cel mai mult pe toate planurile atunci când ai o astfel de formare sunt (de regulă) onestitatea, curajul și forța de a te uita în urmă și în tine, pentru a învăța din experiențele tale și a crește. Chiar puterea de a vedea când greșești. Capacitatea de a trăi ceea ce vine fără a proiecta asupra altora, fără a găsi vinovați, ci cu răspundere și asumare. Asta poate însemna uneori să te lași demonizat, să ”încasezi” ură, frustrări, acuze. Dar înseamnă și să poți pune limite pentru a te proteja. Pentru că, dincolo de profesia ta, în imperfecțiunea ta de psihoterapeut, ești mai întâi…om. Și ai voie să nu fii perfect. Ai voie să nu reacționezi mereu în viața personală din maturitate, empatie și echilibru interior.
