Dinamici oedipiene defectuoase – tatăl care își adoră/preferă fetița
Introducere:
E absolut firesc și sănătos ca un părinte să își iubească atât fetele, cât și băieții. Orice se simte ca discriminator (chiar și între copii de același gen) consider că impactează negativ pe termen lung toți copiii (inclusiv pe cei ”preferați”, nu doar pe cei ”discriminați”!).
Iubirea și susținerea părinților dau încredere în sine, curaj în relațiile sociale, sentimentul de a fi valoros, maturitate emoțională, dezvoltare armonioasă și fundație psihică sănătoasă (lipsa patologiilor în viitorul adult).
Relaționarea specială dintre tată și fiică, respectiv dintre mamă și băiat
Se spune din popor că tatăl și fata, respectiv mama și băiatul au o legătură mai specială. Să fie aceasta relaționată de complexul oedipian? Haideți să analizăm fără rigiditatea morală/fixistă/limitată/contrariată/revoltată și să ne gândim că pentru orice fetiță tatăl chiar este ”prima iubire” de tip romantic, eroul, cel cu care ”vrea să se căsătorească”. E o dorință și o etapă firească. Asemenea și pentru băiat, dincolo de iubirea primară (de bebeluș) față de mamă, în perioada 3-6/7 ani există o accentuare a investirii emoționale și a sentimentelor pentru ea. Și el visează la a se căsători cu mămica. Sunt dorințe firești și foarte sănătoase (fantasmatice, chiar dacă ele nu sunt exprimate mereu), din care în mod firesc vor ”ieși” dacă există o triangulare: mama și tata formează un cuplu (dacă nu real, cel puțin în mintea copilului există această realitate), iar copilul se identifică cu părintele de același sex (băiatul se identifică cu tatăl, fata cu mama).
Devenirea ca adult – părinte
Devenind apoi părinți și având un copil, inevitabil experiențele timpurii vor fi aduse la suprafață, astfel că propriile trăiri personale (de a fi fost un copil) și prezentul (de a avea un copil) se vor îmbina. Am putea spune că în orice fetiță copilaș este și mama ei (mama o poate adora în prima etapă prin identificare narcisică firească – se oglindește în bebelușă pe ea însăși), dar în copilă se ”află” și fiecare bunică a ei (mama mamei, respectiv mama tatălui pentru acesta), precum în orice băiat este și tatăl lui, respectiv tatăl mamei lui/tatăl tatălui. Părinții ”văd” în copii nu doar copiii, ci trăiesc și propriile reprezentări despre ce înseamnă a fi băiat, bărbat/a fi fată/femeie. Ce vreau să spun aici și sună destul de complicat e că inconștient și fără să vrem relaționăm cu propriii copii și din prisma primelor experiențe cu părinții noștri. Dacă acestea au fost suficient de bune, vom putea relaționa ca părinți suficient de bine mult mai ușor. Dacă au fost mai degrabă marcate de absență emoțională, neglijență sau chiar abuz, se vor retrăi goluri emoționale, stări de nervozitate/post-traumatice/depresive, vor exista identificări cu agresorul, dependențele vor lua amploare. Mulți însă vor reuși să fie părinți suficienți de buni, dacă se privesc pe ei înșiși, dacă le pasă de relația cu cei mici și dacă au încredere că pot repara/fi mai iubitori decât ceea ce au primit ei.
Cert este că dinamicile relaționale părinte-copil sunt ”contaminate” inevitabil de primele experiențe relaționale timpurii.
Relaționarea dăunătoare dintre tată și fiică – există un ”prea mult”? Da.
Dacă etapa oedipiană a unui băiat (a tatălui ce a fost cândva copil) nu a fost una traversată sănătos, dacă spre exemplu a existat o lipsă în relația cu propria mamă sau o frustrare imposibil de conținut din partea tatălui (tatăl castrator?), atunci bărbatul care are o fetiță poate proiecta în copila sa un ideal de femeie, o compensare a iubirii romantice, mai ales când nu se poziționează sănătos față de partenera lui reală (acești bărbați de multe ori ajung cu soții neiubitoare/”rele”, falice ori reci ca un ghețar). Când relația de cuplu nu e satisfăcătoare, el va tinde (inconștient) să o înlocuiască pe parteneră cu propria fiică. Și astfel va ”repara” (superficial) atât insatisfacția din cuplu, cât și relația oedipiană cu propria mamă.
Nu, nu vorbesc de abuz/incest (deși există chiar și această extremă, nu o voi analiza acum). Mă refer la o dinamică în care relația de cuplu a părinților e insuficient de bună, de sudată, iar tatăl se alină (emoțional) prin fiica sa. Ba chiar proiectează în ea un ideal de femeie. O urcă pe un piedestal și îi “cere” inconștient să devină muza lui, perfecțiunea lui, femeia dorită, iubită și neavută. Vorbim de fantasmă (inconștientă)!
O fantasmă
- care se transmite și în act, în comportamentul non-verbal, în atitudine, chiar și în vorbe (”Tu vei fi soția și mama perfecte când vei crește!” – a spus un tată fiicei sale cu ochii sclipind, iar aceasta s-a identificat inevitabil cu rolul primit – cu idealul tatălui.)
- sau care poate este refulată masiv în inconștient și se transformă în contrariu (tatăl poate fi speriat de dorința lui intensă de iubire față de fiică și o poate de fapt respinge, critica excesiv, agresa prin violență fizică sau verbală) – nu voi analiza această dinamică.
Cum se simte pentru fiică adorația intensă a tatălui său, preferința pentru ea?
Pe de o parte pentru o fetiță e fascinant și măgulitor, pe de alta este înfiorător. Să simți că fantasma oedipană se poate împlini (chiar și doar la nivel de fantasmă, emoțional, inconștient) este terifiant pentru orice copil.
Deși fetița vrea sa fie adorată de tatăl ei, ea SIMTE și ȘTIE că nu e rolul său de a fi “parteneră”. Ea își vrea mama și tatăl siguri pe pozițiile lor de părinți și de cuplu. Raportarea e inevitabil una de inferioritate, adulții sunt percepuți intrinsec ca autorități. Copiii au nevoie de această TRIANGUALARE, nu au nevoie să fie aduși pe linia cuplului, la același nivel – ci au nevoie să simtă că provin din cei doi părinți, într-un vârf care se trage din două puncte și formează un triunghi sănătos.
Da, dorința fetiței de a-și avea tăticul pentru ea este reală (între aprox. 3 și 7/8 ani). Însă la fel de reală e NEVOIA de A NU-L AVEA. Într-un oedip sănătos, mama e sigura pe ea în rolul de parteneră și nu intră în competiție cu fiica/fiicele ei. Iar tatăl o poziționează pe soție în rol de parteneră și îi dă autoritatea ce vine din acest rol (“Împreună suntem o echipă, iar tu ești copilul pe care îl iubim AMÂNDOI”).
Într-o relaționare sănătoasă, tatăl își iubește toți copiii, nu transmite în vreun fel că adoră doar fiicele, pe când băieții (fiii) se simt neglijați, devalorizați, neinvestiți (cum se întâmplă de multe ori din partea taților). De asemenea, dacă există mai multe fiice, în această dinamică dăunătoare despre care scriu e posibil ca bărbatul să își aleagă o ”preferată” cu care se identifică mai mult și în care își proiectează propriile idealuri.
Orice astfel de dinamică ce dă fiicei o poziție privilegiată aduce mari daune acesteia, la nivel profund. Vinovăția e cruntă și greu de integrat. Atât față de frați/surori, cât și față de mamă – pe care o simte neglijată, neiubită și față de care simte inevitabil că ”a câștigat” (ceea ce e gratificant și teribil de culpabilizator în același timp). Această vinovăție va aduce o frică față de femei, dar și o dificultate de a se bucura de relațiile de cuplu sănătoase. Deși s-a simțit iubită de tată, rolul a fost ”prea mult” și mai degrabă în relațiile sale fetița devenită femeie va căuta să repare relația de cuplu a părinților (să repete dinamici nesatisfăcătoare).
P.S: Uneori părintele se poate hrăni dăunător și din copilul de același sex (tații prin băiețel/mamele prin fetițe).
Urmează: Relația dăunătoare dintre mamă și fiu
