*** Inceputurile dezvoltării (narcisismul primar)
În primii 2-3 ani de viață este firească acea stare și gândire de omnipotență. Copilul mic, deși are propriile înclinații și trăsături, depinde complet de un altul și apare într-o fuziune cu un altul (mama). În psihanaliză înțelegem că inițial bebelușul o simte pe mamă ca fiind parte din el. Bebelușul nu face încă diferența “eu”/celălalt, nu poate concepe sau imagina un alt subiect, cu dorințe și nevoi proprii. Numim asta “narcisism primar”.
Bebelușul simte senzații (de foame, de frică, de disconfort, de oboseală, de prea multă stimulare etc) și are NEVOIE să fie liniștit, alinat, conținut, îmbrățișat, spălat, hrănit, iubit, are nevoie să i se pună în cuvinte lumea, emoțiile. Treptat începe să înțeleagă că adultul care se ocupă de el este un altul, diferit de el. Spre 2 ani (odată cu etapa lui “nu”) observăm deja tendința de individualizare și creștere a autonomiei, însă copilul e încă dependent de adulți și are nevoie de susținere în procesul dezvoltării sale, în continuare.
***Atașamentul SIGUR
Când în acești primi ani de viață nevoile lui sunt îndeplinite SUFICIENT DE BINE de către adultul de îngrijire (nu perfect, nici insuficient), copilul are încredere în celălalt. Se poate “liniști” în angoasele lui. Se simte în siguranță în mediul său de dezvoltare și pune bazele încrederii în oameni, în viață. Acesta este atașamentul sigur, atașament ce va fi baza tuturor relațiilor din viața viitorului adult, pornind de la RELAȚIA CU SINE! El are încredere să fie el însuși, cu nevoile și frustrările lui, simte și știe că adulților de îngrijire LE PASĂ de el, dar e ajutat în același timp să TOLEREZE frustrarea și desprinderea.
*** Ieșirea din narcisismul primar
Treptat, el învață că și dacă nevoia nu e împlinită IMEDIAT, mama vine (va veni). Mama îl hrănește (chiar dacă nu în prima secundă când “o cheamă”). Îl vede. Îl aude. Îl îngrijește. Învață să aștepte tocmai pentru că are încredere, pentru că se simte în siguranță. Îi poate da drumul, pentru că înțelege că va reveni. O simte sigură pe ea, are încredere în ea, deci se poate “desprinde”, își dă voie (inconștient) să nu mai “controleze” prin iluzia de omnipotența.
Copilul resimte și frustrare, pentru că de fapt mama nu este un OBIECT de furnizare de servicii non-stop, ci are PROPRIILE trăiri, nevoi, dorințe, greutăți. Iar asta e o constatare extrem de necesară, pe care ei o fac în mod natural, dacă sunt lăsați. (Sunt cazuri, însă, în care mamele continuă o creștere prin care stimulează grandomania copilului, punându-l pe un piedestal, oferind totul de-a gata, neîncurajând autonomia copilului, idealizându-l, nepunând limite și creând bazele narcisismului patologic – ex: Dl Goe.)
*** Creșterea autonomiei și fundația psihică sănătoasă
Așadar, într-un scenariu pozitiv, sănătos, omnipotența infantilă scade (dar nu dispare, fiind firesc să intrăm în astfel de stări chiar și la vârstă adultă). Cresc autonomia și încrederea în sine. A trăi cu adulți de îngrijire sănătoși psihic (suficient de sănătoși) creează un mediu prielnic pentru creștere, încredere în sine și în lume, mai puține mecanisme de apărare, o bună adaptare socială, dezvoltarea competențelor, bucuria de a trăi.
Micile frustrări și neconcordanțe sunt inerente și chiar necesare! Nu e de folos ca adultul să fie MEREU la îndemâna copilului, să îi întâmpine mereu nevoile rapid, dimpotrivă: o astfel de atitudine nu i-ar da voie să CREASCĂ emoțional, să se întărească psihic. Copilul are nevoie de reguli, limite și a fi ajutat să tolereze frustrarea și furia.
*** PREA MULT SAU PREA PUȚIN
Atașamentul EVITANT și atașamentul ANXIOS
Așadar, un adult de îngrijire PREA rapid disponibil TOT TIMPUL nu va permite copilului mic acea așteptare (psihică), nu îi va permite să fantasmeze în lipsa lui, să se dezvolte în individualitatea sa.
Intervenția prea rapidă și chiar anxioasă a mamei (să nu plângă deloc copilul, să îl trezească noaptea pentru hrănire, ca nu cumva să “moară de foame” etc) influențează negativ în moduri dificil de enunțat aici pe scurt, care merită însă analize complexe (spațiul psihic al bebelușului poate fi astfel “invadat”, ceea ce activează diverse apărări și fragilități). Acest stil de primă relaționare poate crea un atașament evitant, care se apără de o prea mare apropiere, în care copilul a simțit că prea mult poate fi periculos.
În același timp, lipsa unui adult constant de îngrijire (abandonul), a avea o mamă insuficient acordată cu nevoile copilului sau a crește cu o mamă absentă emoțional (deși îngrijește fizic), toate vor crea experiențe nesigure de relaționare și un atașament anxios sau dezorganizat (când au existat și alte trăiri traumatice/abuzive, când creșterea a fost marcată de frică și inconsistență).
*Repet faptul că exprimarea prin cuvântul “mamă” se poate referi și la altă persoană de îngrijire: o bonă, bunica, tatăl.
***NARCISISMUL SĂNĂTOS – Concluzii
Pentru dezvoltarea psihică SĂNĂTOASĂ a copilului, acesta are nevoie să trăiască cu adulți de îngrijire autentici și asumați, care își trăiesc emoțiile și pot pune în cuvinte experiențele trăite, care îl văd ca pe o ființă diferită de ei și încurajează copilul în creșterea și individualizarea sa, care SE BUCURĂ de el și de abilitățile sale personale, care îi creează spațiul necesar dezvoltării talentelor, care îl văd în calitățile, dar și limitele lui, care nu îl mint/amăgesc că e perfect, că lumea i se va închina (precum ei o fac?), care pun limite sănătoase, blânde, însă ferme, care acceptă diferențele și îi dau curajul necesar de a se desprinde, îl ajută să se integreze în primele medii sociale prin propriul curaj și încredere, prin lipsa lor de anxietate crescută, prin atașamentul sigur creat în relație. Aceasta este baza NARCISISMULUI SĂNĂTOS, de care toți avem nevoie pentru a putea funcționa și a ne putea bucura de noi, de relații și de viață. Și nu înseamnă a nu greși (sănătos este să învățăm cu toții sa reparăm), nici a fi perfecți, ci a ne uita cu onestitate în noi și în rănile noastre, pentru a nu le perpetua generațiilor următoare.
A trăi cu încredere în sine și în ceilalți e ceva ce se învață dincolo de cuvinte, prin PRIMELE RELAȚII DIN VIAȚA NOASTRĂ.
Dacă acele prime relații nu au fost suficient de bune, creșterea se poate relua cu blândețe și punere în cuvinte (ceea ce pare de nespus, are nevoie să fie spus), într-un proces profund de psihanaliză.
“Dezvoltarea normală a narcisismului sănătos se reflectă într-un sentiment de vitalitate și solidaritate internă, în acea stimă de sine care este fiabilă și durabilă în fața dezamăgirilor și care permite trăirea sentimentelor de mândrie expansivă și de plăcere a succesului.” (S. Mitchell, Kohut)
#atașament#narcisism#sănătos#patologic#anxios#evitant#dezorganizat
