A fi urât pentru că îți vrei binele – A FI OAIA “NEAGRĂ” A NEAMULUI
Trăim într-o perioadă în care “bușiturile” generațiilor dinainte ne prind din urmă. Traumele străbunicilor și bunicilor noștri, abuzurile sau neglijența trăite de părinții noștri (cu fel și fel de suferințe și chiar patologii), dar și de noi… nu mai încap în sufletele noastre. De la generație la generație se adună și e nevoie ca la un moment dat cineva să își asume acel rol de “oaie neagră”, de persoană care oprește cascada aceasta de suferințe și spune STOP! Până aici…
Da, e nevoie de un suflet suficient de curajos să se uite în subsol și să “dezgroape cadavrele”. Dacă nu suntem noi în acest rol, cu siguranță vor fi copiii sau nepoții noștri. Cineva trebuie să o facă, la un moment dat. Și e bine că vine un moment când cineva din arborele genealogic simte acea putere de a integra suferințele trăite, iar odată cu el, parcă se vindecă întregile rădăcini. Odată cu el, generațiile următoare au șansa de a porni cu o fundație mai sănătoasă, fără a mai duce în spate poverile neamului.
Deși această luptă internă e ea însăși extrem de dureroasă, plină de provocări și rezistențe (e uman să vrem să fugim de acest proces, într-o măsură mai mică sau mai mare), la ea se mai adaugă și blamările celor care nu au putut face asta.
Astfel că, în loc să fim încurajați de părinți, rude, familie, putem fi trași înapoi cu replici de genul:
“Dar ce ai tu de vindecat? Păi eu am făcut foamea și nu mă plâng. Voi încă ați avut mai mult decât noi și tot sunteți nemulțumiți!”
“Ce depresie, ce traume? Păi noi vă fierbeam scutecele să le dezinfectam, nu ne ajuta nimeni și nu ne mai plângeam de greutăți.”
“Dar ce v-am făcut? Zi merci că nu v-am omorât.”
Să fii în acest rol de “oaie neagră” nu e ușor. Vei primi ura de care e capabil cineva care nu poate fi conștient de rănile sale. Ca leul furios din poveste, care avea un ghimpe în talpă. Chiar dacă nu vei reproșa sau judeca pe cei dinaintea ta, ci doar iti vei căuta drumul tău, e posibil să te lovești de multă agresiune și invidie inconștientă.
Sunt generații care au suferit teribil, dar nu se pot uita în acele lipsuri și suferințe. Sunt adulții care în loc să își asume parentajul și limitele lor, să încerce să își deschidă urechile și sufletul în fața emoțiilor exprimate de copii (ajunși deja adulți), se apără agresiv și continuă să depășească limitele individualității celuilalt, vrând ca și acela să rămână în neputință. Pentru părinții cu un fundament patologic narcisist a vedea că au crescut un copil diferit de ei aproape că e de neacceptat, se simte ca un eșec, idealul în mintea lor fiind unul extrem de egoist: tu trebuie să fii ca mine, ca să te “iubesc”. Pentru acești părinți e teribil de greu să încurajeze, susțină, să îți dea voie să fii liber, unic și autonom, chiar și când devii adult.
În plus, uneori când ești prea obișnuit cu mocirla, nu poți înțelege de ce cineva ar vrea să facă baie. E mai comod să negi suferințele și să nu vezi ce ai fi avut nevoie. E mai comod emoțional să nu îți dai voie să simți acea suferință, însă e absolut necesar pentru a putea să înflorești, să trăiești cu adevărat, nu doar să supraviețuiești.
Ați simțit această rezistență din partea celorlalți, în drumul vostru de vindecare?
