“DE CE NU ÎMI IUBEȘTI COPILUL, MAMĂ?”
Am citit zilele trecute o postare a unei doamne triste pentru fetița ei, legat de faptul că bunica (mama celei care a postat) nu e mai drăgăstoasă cu micuța nepoată și nu se bucură cu adevărat de vizitele și prezența ei. Sunt multe de spus despre ciclul dureros din relațiile pe linie maternă. Despre traumele străbunicilor, ale bunicilor și rănile mamelor noastre… Încerc să mă limitez la situația concretă expusă:
Dragă mămică,
E mai ușor să suferi pentru copilul tău decât să îți dai voie să suferi pentru tine, cea care ai fost lăsată la bunici și nu ai avut o relație cu mama. Cea care, chiar dacă nu recunoaște acum, încă tânjește după dragostea și atenția ei.
E greu să acceptăm că nu toți părinții reușesc să își iubească copiii. Preferăm să credem că a fost vina noastră. Pe ei îi protejăm. Am vrea măcar față de copiii noștri să își repare din greșeli, din abandon, din răceală. Și uneori chiar o fac, alteori (precum aici) – nu.
Nu e despre tine, nu e despre fetița ta. E despre neputința ei de a iubi și de a își asuma relațiile cu voi. Nu a putut face asta în rolul de mamă, se pare că nu poate nici ca bunică. Probabil în ea se ascunde o invidie teribilă pe mama ei, care te-a crescut și cumva i-a “furat” rolul și atașamentul. Chiar dacă ea te-a lăsat acolo, poate a fost nevoită să facă asta și nu a știut/putut să întrețină relația. Poate fi geloasă pe faptul că ea nu a reușit să fie o mamă bună. Din amenințarea de care ai vorbit în comentarii (că speră ca nepoții să o iubească mai mult pe ea decât pe tine, mama lor), se simte ura și dorință de răzbunare. Cel mai probabil nici ea nu a beneficiat de un maternaj suficient de bun. Cascada de neiubire curge de la o generație la alta până când cineva e suficient de puternic să se uite în acea traumă și să oprească transmiterea mai departe.
Poate că această doamnă a avut o bunică iubitoare, însă. Poate în cazul ei dragostea chiar a “sărit” o generație și acum ar dori să se întâmple asta și în cazul fiicei pe care o are. Ar dori ca mama, chiar dacă nu i-a arătat iubire, să o iubească macar pe fiica ei. Așa cum bunica a iubit-o pe ea. Uneori adulții își pot iubi mai ușor nepoții decât propriii copii. Alteori, nici pe aceștia.
Astfel de suferințe se perpetuează inconștient, într-un fel sau altul, oricât de puternici am părea la suprafață.
Ar ajuta să se vorbească despre ele în psihoterapie, pentru a fi integrate. În familia de care am scris a fost/e un amalgam de neglijență și traumă, de care și fetița-nepoata poate fi afectată. Tânjește după iubirea bunicii și nu înțelege de ce nu o caută mai des. Are nevoie să audă că nu e vina ei și că fiecare om are rănile și limitele lui. Are nevoie să simtă că și tu, mama ei, suferi, nu doar ea. Că nu e doar despre ea, ci și despre tine, copilul care cândva avea aceeași nevoie de dragoste. Puteți plânge împreună aceasta lipsă, punandu-o în cuvinte.
Pentru orice copil e dureros să nu simtă dragostea mamei, să primească respingere. Poate că nu mai sunteți un copil acum, dar rana aceea e încă acolo, bine ascunsă.
Dacă ți-ai vedea copilul iubit de mama ta cu adevărat, o parte din tine ar simți cum ceva se repară. Partea din tine care are nevoie de iubire se hrănește când propriul copil primește ceea ce tu nu ai primit. Poate că nu a fost atunci când aveai nevoie mai mare, dar o părticică ajunge și peste ani, prin copiii pe care îi ai.
Dacă însă dragostea nu vine nici atunci, durerea rămâne, la fel ca și întrebarea: DE CE NU NE IUBEȘTI, MAMĂ? DE CE NU MĂ IUBEȘTI, BUNICO?…
Poza 121clicks.com
