În perspectiva mea, sindromul salvatorului este o nevoie acută de reparație a relațiilor timpurii.
E o nevoie de a ajuta/salva, a cuiva care la rândul lui a suferit adânc și ar fi avut nevoie să fie salvat. Din victimă, ai nevoie să devii salvator și să te simți în control. În timp ce victima e pierdută și neputincioasă, salvatorul pare că se ridică, are voință și chiar reușește. Până când, cel mai probabil, cade din nou în rolul de victimă și ajunge chiar în cel de agresor.
Din păcate, oamenii nu pot fi salvați cu forța.
Dacă însă ai niște răni adânci de care poate nici nu ești conștient, cel mai probabil vei intra în relații cu persoane ce suferă, cu traume profunde, cu dependențe, indisiponibile emoțional etc. Vei simți nevoia să le salvezi, poate vei crede că iubirea ta poate face minuni. Din păcate, însă, realitatea doar demonstrează că cineva cu dependențe acute, deprimat adânc, tulburat și nedornic de a fi mai bine nu va putea fi salvat așa.
Uneori poți crede, din suferința ta, că înțelegi oamenii atât de răniți și te crezi extrem de capabil să îi salvezi. Aveai nevoie să faci asta, poate, cu unul dintre părinții tăi. Erai mic, dar ai fi vrut să ai puterea să îi alini suferința mamei/tatălui tău.
Dorința de reparație va exista mereu (inconștient) atunci când relațiile din copilărie au fost marcate de răni adânci sau lipsuri.
Însă pentru a putea ajuta vreodată pe cineva, ai nevoie mai întâi tu să îți alini rănile tale. Iar când vei face asta… Nu vei mai simți nevoia să salvezi pe nimeni! Pentru că vei ști cât de greu, dureros și unic este acest drum. Vei înțelege că e o ALEGERE PERSONALĂ să fii mai bine și că fără efort personal și dorință, nimeni nu se schimbă de fapt.
În loc să încerci să fii salvatorul celorlalți, întreabă-te ce simți nevoia să salvezi, din tine.
Întreabă-te cine, înainte de partenerul/partenera tău/ta, ar fi avut nevoie să fie salvat. Acceptă toată neputința aceea și vezi rana rămasă… Nu era rolul tău să îți salvezi părintele deprimat/indisponibil/abuzat. Tu trebuia să fii protejat de părinții tăi, nu invers.
Stai cu rănile tale, lasă-le să fie… Fiecare are nevoie să își aline rănile lui. Poate dura ani să reușești să le integrezi, nu e un proces ușor.
Iubirea și acceptarea unui celuilalt ajută enorm pe cel căzut, dar nu va salva niciodată pe cineva care nu vrea să fie salvat. Poți fi acolo pentru cel drag, îi poți oferi tot sprijinul, dar nu ajută să încerci să îl tragi din groapă sau să crezi că va ieși vreodată de acolo pentru tine. Mai probabil va fi să te tragă el în ea și să “cădeți” amândoi.
