M-am ferit să scriu despre narcisism până acum, vrând ca atunci când compun o postare pe această temă să ofer o viziune mai complexă asupra cauzelor patologiei și să diminuez tendința deja exagerată de a eticheta oamenii așa, la tot pasul.
Voi face asta într-un text viitor, promit.
Acum vreau să scriu despre acei părinți care nu reușesc să își iubească propriii copii. Și nu realizează asta. În mintea lor, gândirea lor e cea mai bună și nu reușesc efectiv să îl vadă pe celălalt ca având dorințe și idei proprii, ca fiind diferit.
Pentru cei care suferă de tulburare narcisică, celălalt este cel mult o extensie a sa, un “obiect” care îi produce o utilitate mai mică sau mai mare. Celălalt nu este un subiect diferit de ei, cu viață proprie, cu voință și libertate. Nu îi poate respecta diferențele, ci orice e diferit de el însuși e considerat un atac la adresa lui, o ofensă. Narcisiștii pot fi grandomani (caz în care atunci când îndrăznești să arăți că ești altfel, riști să fii atacat, jignit, pedepsit, renegat, devii mic, o victimă ce adună și refulează multă furie) sau vulnerabili – aceștia din urmă apelând mai mult la șantaj emoțional și victimizări, caz în care devii un protector, dezvolți o milă exagerată, te sacrifici.
Părinții cu această patologie (ambele versiuni) nu reușesc să se conecteze cu adevărat emoțional de copiii lor, să fie afectuoși într-un mod hrănitor pentru copil, ci cel mult pentru a se hrăni pe ei înșiși. “Te iubesc, atâta timp cât ești ca mine/faci ca mine/mă bucuri pe mine.” – acesta pare să fie motto-ul lor inconștient, care îi ghidează în relațiile cu copiii.
În cazul părintelui narcisist, copilul e bun atâta timp cât îl face să se simtă mândru (pe adult). Atâta timp cât copilul îi oglindește lui cât de bun e, inteligent sau capabil.
De exemplu, o mamă narcisică va presa copiii să exceleze la învățătură, va pretinde perfecțiune, îi va învăța de foarte mici să recite poezii, să îi dea motive de a se mândri cu ei. E posibil să fie mai indulgentă cu băieții decât cu fetele, inconștient raportându-se la ei ca la cineva mai puternic, reprezentanți ai falusului. Pe fete le va trata cu asprime, putând denota chiar invidie și gelozie. Va ține la aspectul fizic al copiilor, la imaginea familiei, va face pozele acelea perfecte în care toți zâmbesc și sunt asortați, dar la interior numai ei știu câtă suferință există. Dacă cei mici sau familia vor avea greutăți, eșecuri, va pune întotdeauna problemele pe seama a ceva din exterior, căutând vinovați oriunde în afară, neputându-și vreodată asuma propria implicare. O astfel de mamă își va “iubi” în felul ei copiii, cel puțin atâta timp cât sunt mici, în fuziunea mamă-bebeluș, unde celălalt chiar nu e încă desprins de ea. Pe măsură ce copilul crește și devine mai autonom, poate intra în rivalitate cu el (în special cu fiicele) sau dezinvesti total relația, ca și cum nu mai are un copil. Există și forme de narcisism îmbinate cu alte patologii, isterice, perverse sau psihopate, unde relaționarea e marcată de abuzuri verbale, fizice și/sau subjugare emoțională, în care copilul se va desprinde și maturiza cu greu (sau nu va reuși să facă asta niciodată). Astfel de relaționări lasă răni extrem de adânci, pe multe paliere ale personalității.
Un tată narcisic va dori probabil intens să aibă un băiat, în timp ce va considera fetele inferioare. Va pune multă presiune pe fiii săi, de regulă nevăzându-i suficient de pregătiți pentru viață, ironizându-i, descurajându-i, jignindu-i, forțându-i să urmeze un parcurs în carieră gândit de el, trasându-le educația și viitorul. Dacă aceștia aleg diferit de el, îi va blama, renega, va dezinvesti emoțional relația. Dacă va avea o fiică e posibil să o trateze “bărbătește”, să se mândrească cu ea fâcându-o mai specială în ochii altora decât orice băiat.
Contează enorm dacă în viața acestor copii au existat totuși (alte) modele mai sănătoase de adulți. Nu orice copil crescut de un părinte narcisist ajunge cu o patologie serioasă în vârsta de adult, însă cu siguranță toți adună răni și fragilități.
Fiicele mamelor narcisiste și fiii taților narcisiști internalizeaza o voce extrem de critică, internă. Ei se vor întreba aproape compulsiv ce pot face pentru a fi PERFECȚI, pentru că în ochii mamei/ai tatălui nu erau niciodată suficienți.
Ei trăiesc multă confuzie referitoare la ei înșiși: Cine sunt cu adevărat? Nu au reușit să se construiască în mod autentic, pentru că în relația cu părintele narcisist și-au creat un Sine Fals, menit să îi ajute să se adapteze cerințelor și așteptărilor adultului. A descoperi cine sunt și că merită să fie iubiți pentru cine sunt ei cu adevărat poate lua ani de zile într-un proces psihoterapeutic profund. Dar pentru astfel de copii, a își regăsi vocea și binele interior e mai presus decât însăși viața.
A realiza că ai crescut cu un astfel de părinte nu e deloc ușor sau lipsit de suferință, deși ajută enorm să existe un sens. A înțelege că părintele/părinții tăi sufereau de o astfel de tulburare poate fi eliberator. De fapt, nu au putut mai mult. Nu au putut iubi. Au fost și ei, la rândul lor, victimele cuiva.
Da, ajută să înțelegi și nu e nevoie să și ierți, dacă nu simți asta. Poate că e nevoie să te ierți mai degrabă pe tine, pentru că pe lângă neiubirea lor, nici tu nu ai reușit să te iubești suficient. Nu ai avut de unde. A fost mai ușor să oferi altora.
Ajută să vezi că acele relații au fost marcate de patologic, însă asta nu înseamnă că nu vei mai suferi. Doare teribil să accepți adevărul. Doare, dar îți va da voie să faci acel doliu necesar al copilului care ar fi avut nevoie de dragostea părintelui. Ar fi avut nevoie să fie văzut așa cum e el, iubit pentru cine e el, cu limitele, neputințele și eșecurile lui. Și e nevoie să jelești pentru acea parte din tine care nu a fost lăsată să crească. În psihanaliză o poți crește, cu răbdare, blândețe și sprijin, prin relația terapeutică.
Nu îți poți schimba părinții. In patologia narcisică, ei vor continua să abuzeze chiar și copiii deveniți adulți. E nevoie să înveți să pui limite și să îți vrei tu binele. Tu vei simți dacă poți opri cascada traumelor transgeneraționale sau vei continua să fii o victimă. Nu e deloc ușor să fii “oaia neagră” care spune STOP. Dar poți cere ajutor în această călătorie spre eliberarea și descoperirea ta.
