Uneori pentru a fi bine cu tine ai nevoie să poți fi furios, nu să ierți. Poate că nu sună bine sau nu e ușor de înțeles, dar o voi repeta și mai clar: AI VOIE și AI NEVOIE să simți intern acea furie firească în fața unui rău trăit din partea celuilalt.
Deși se vehiculează că iertarea ar fi capacitatea cuiva superior de a integra o situație, atunci când vorbim de abuzuri a ierta poate fi de fapt extrem de dăunător pentru cel ce a suferit.
Suntem însă un popor învățat cu suferința și cu înghițitul durerii, abuzului, nedreptății, cu îndreptatul furiei spre noi înșine în loc de celălalt, cu plecarea capului, cu a tăcea. Așa că, în acest context de victimă, ce poate fi APARENT mai salvator decât…iertarea?
Ni se spune că iertarea ține de noi și e despre noi, nu despre celălalt. Că ne ajută pe noi, nu pe agresor. Evident, de regulă cei care abuzează nu au conștiința răului făcut, nici remușcări sau vinovăție. Evident că nu ei au nevoie de iertare. Extrem de rar aceștia își vin în fire și au capacitatea de a reflecta, exprimându-și regretele și rugând a fi iertați – în aceste situații, a răspunde pozitiv poate fi într-adevăr nu doar eliberator, dar și extrem de constructiv pentru o relație. E chiar emoționant când un adult își recunoaște o greșeală, o limită și arată că îi pare rău. E o dovadă de maturitate și asumare. Bineînțeles că acolo e vorba de o iertare constructivă, cu sens.
De ce ne forțăm uneori să iertăm un agresor, deși acestuia nu îi pasă de ce ne-a făcut? Poate pentru că astfel ne simțim superiori lui. Convertind emoțiile negative într-unele pozitive ne face să ne simțim mai bine. În același timp, intern ne dăm sentimentul că suntem în control. EU te iert. Pe tine. EU am puterea asta.
Iertarea poate fi trăită uneori și ca o resemnare profundă, ca o împăcare cu sine. Iertând pe toți ceilalți, nu te poți lăsa neiertat. Simți o pace de nedescris. În momente de durere extremă simți că poți iubi pe toți oamenii, tot universul: ”Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!” – a zis Iisus pe cruce, înainte de a-Și da duhul.
Dacă simți așa, dacă îți vine natural să ierți și ai nevoie să faci asta, o vei face pentru că așa simți și e foarte bine! Dar nu te forța vreodată să ierți pe cineva, doar pentru că așa ar părea bine. Uneori e extrem de important să îți dai voie să fii FURIOS, nu să ierți. E absolut sănătos să simți furie când ți se trec granițele! Iar abuzurile pot avea infinite forme.
Ca să fie mai specific, imaginează-ți o fetiță violată. Gândește-te de ce ar avea ea nevoie. Pe lângă alinare, liniștire, a-i vedea suferința și a-i fi alături, a o proteja, are nevoie să audă că nu a fost vina ei. Că nu merita așa ceva. Și că are tot dreptul să fie FURIOASĂ. Nu are nevoie să i se ceară să ierte. Nu e superioară dacă iartă, ci doar deconectată de emoțiile ei. E un exemplu ce poate fi aplicat pe orice alt abuz asupra cuiva sau a noastră.
Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului poate însemna uneori să-i dăm furiei ce are de trăit: să o lăsăm să fie, atunci când se cere. Asta nu înseamnă că e nevoie să ne răzbunăm, să fim noi înșine violenți, să punem în act distrugere și agresivitate. Înseamnă SĂ TRĂIM EMOȚIA, să o simțim, să lăsăm să se “ducă” dinspre noi spre cel care ne-a abuzat, nu tot spre noi, transformându-o în depresie.
Căci sunt în noi furii de zeci de ani, care zac sub un val de moarte și de tristețe, așteptând să le putem vedea și trăi, pentru a ne elibera. Și când vom putea face asta, vom vedea că furia nu e chiar atât de rea. Și că cel pe care ne ajută să îl iertăm suntem…chiar noi. Să ne iertăm că ne-am judecat, criticat și mutilat tot pe noi, deși eram în suferință.
poza: volumul ”De ce fac copiii crize de furie?„ de Catherine Dolto
