Un copil are nevoie să fie copil și să devină din ce în ce mai autonom, în mod natural, odată cu dezvoltarea sa. Nu îl ajută nici să fie infantilizat și blocat în dependență cu părintele (subjugat și legat de mamă/tată în mod nefiresc), dar nici extrema cealaltă, adică să fie lăsat singur prea devreme, devenind prea timpuriu autonom și hipermaturizându-se forțat.
BUNA CREȘTERE
Bebelușul se naște complet dependent de un adult și de îngrijire din partea lui, iar această dependență scade treptat, pe măsură ce abilitățile de auto-îngrijire se dezvoltă. Dacă la animale vedem puii ridicându-se pe picioarele lor și hrănindu-se încă din primele ore de la naștere, puiul de om e complet neajutorat și depinde de un adult care să îl ajute să supraviețuiască și să crească, oferindu-i un mediu prielnic, cel puțin în copilărie. Formarea lui însă depășește această etapă, pubertatea și adolescența punându-și amprentele lor.
Despre buna creștere și mediul prielnic am scris și aici (click).
Așadar, având parte de o îngrijire suficient de bună și de un mediu sănătos, copilul are nevoie să se bucure că există și să învețe de la modelele sale, prin relațiile construite în mediul apropiat, apoi în cel social. El nu are de făcut decât să se dezvolte, să își formeze identitatea de sine, atașamentul sigur și să înceapă să socializeze natural, din acea bază creată cu persoana de îngrijire, adaptându-se la mediul social și preluând răspunderi potrivite vârstei lui.
CE SE ÎNTÂMPLĂ CÂND COPILUL NU POATE FI COPIL?
Dacă mama (persoana de îngrijire) trăiește în depresie, e absentă fizic sau emoțional, dacă adultul de îngrijire nu oferă o creștere suficient de bună (nu perfectă, dar nici insuficientă), dacă el însuși nu e suficient de matur emoțional, dacă părintele nu vede copilul și nevoile lui, atunci acesta se va hipermaturiza și va prelua roluri care nu îi aparțin.
Copilul devine părinte pentru părintele său, de NEVOIE, pentru a putea supraviețui. Poate deveni extrem de capabil în a își îngriji părintele chiar fizic, dar și în a îl conține emoțional (aici e mult de dezbătut, contează totuși dacă a fost conținut cândva, dacă a fost integrat psihic în etapa inițială). Copilul se va crește pe el însuși, punând în “stand-by” anumite etape, neavând cum să obțină singur ceea ce ar avea nevoie de la un celălalt. Se crește forțat, în timp ce “crește” și adultul în nevoie.
Un copil care devine părinte prea devreme, SARE ETAPELE DE DEZVOLTARE firești și va păstra intern mult timp, până când se va ocupa de ele, acele părți nematurizate, nevăzute, neprimite, nepermise, neiubite. În etape de schimbare sau de vulnerabilitate, în șocuri trăite ca adult, în pierderi sau decepții, în rolul de părinte pentru propriul copil, emoțiile vor ieși la suprafață cu forța unui uragan care a fost închis în subsol.
Un copil nelăsat să fie copil, care și-a luat prea multe răspunderi, prea devreme, va închide în inconștient toate fricile ce ar fi avut nevoie să fie alinate de adult, va amuți dorințele de copil sau va compensa prin plăcerea imaginarului, va amâna plăcerile reale sau se va simți vinovat dacă le simte, va pune pe pauză propria identitate, cine este el și ce își dorește. Acest copil devenit adult va avea nevoie să reia propria creștere, într-un proces psihoterapeutic profund, pentru a își integra acele răni, pentru a lăsa să curgă acele tristeți, pentru a lăsa să fie acele frici, pentru a crește acele părți de copil rămase “atârnate” în timp ce rolul de părinte a venit forțat, pentru a face acele rebeliuni și “tantrumuri” pe care nu a putut să le exprime atunci când era firesc.
A fi maturizat prea devreme și a îți crește părinții/părintele poate aduce multe beneficii în ceea ce privește abilitățile relaționale, empatia, capacitățile de autonomie și adaptare la greu, însă cred că păstrează o fragilitate teribilă și e firesc să fie așa. Orice copil a avut nevoie de un părinte iubitor, care să îl aline, vadă, iubească. În lipsa lui, oricât de capabil ar deveni cineva, fundația psihică are nevoie de întăriri.
Dacă și tu a trebuit să îți îngrijești într-un fel sau altul părintele sau dacă nu ai avut parte de o creștere suficient de bună din partea lor, fii blând cu tine. E normal să nu îți fie ușor. E normal să îți dorești încă să simți că ai o mamă iubitoare, un tată protectiv. E normal să te simți uneori precum un copil singur, înspăimântat sau neputincios. Nu va fi ușor să înveți să te bucuri și să te iubești, dar nu e nici imposibil.
