E de ajuns să ne uităm la un bebeluș suficient de bine îngrijit pentru a vedea cât de simplă este bucuria. El vine pe lume gata să CREASCĂ, să ÎNVEȚE, să se BUCURE. Nu e nevoie de prea mult pentru a crește un copil sănătos, el are deja “setările” de bază. Important e să nu le dereglăm, ci să le urmăm cursul, construind un mediu prielnic dezvoltării lor.
Copilul vine pregătit să trăiască și să descopere lumea, dar cum va face asta ține infinit de mult de persoanele care îl îngrijesc
CUM PERCEPE COPILUL MIC LUMEA
Va crește bebelușul cu bucuria bucuriei mamei atunci când se uită la el
Sau pe chipul ei necăjit va “citi” că el nu e un copil suficient de bun pentru a o obține un zâmbet?
Va crește el știind că e o sursă de bucurie, că părinții l-au dorit și se bucură de el
Sau va crede că e nepotrivit și se va zbate să înțeleagă ce caută pe lume?
Va trăi înțelegând că viața este despre a explora, despre A FI, a te bucura?
Sau va crește înțelegând că viața e o luptă plină de suferință, un calvar, un “jug”?
Va crește el simțind că e iubit și văzut, înțeles?
Sau va căuta o viață întreagă acea acceptare pe care nu a găsit-o în ochii mamei/tatălui?
Va crește simțindu-se în siguranță să fie el însuși, încurajat să își dezvolte înclinațiile, să descopere și să hrănească talente,
Sau va fi inhibat, corectat și direcționat să devină cine vor adulții să devină?
Va învăța să conțină frustrările, având părinți suficient de maturi încât să pună limite fără să fie teribil de anxioși/permisivi ei înșiși?
Sau va fi pierdut intern într-un haos fără reguli și fără ghidarea adultului?
Va fi părtaș la realitatea vieții, cu bune și cu rele, învățând din forța adulților că poate conține orice emoție, chiar și pe cele dureroase?
Sau va aduna și ascunde infinite angoase și anxietăți, pentru că adulții înșiși nu le-au integrat și alinat sau pentru că au creat o lume înfricoșătoare pentru el?
Se spune că orice părinte își iubește copilul. Din păcate, nu e așa. Unii sunt prea răniți sau prea defecți ca să poată iubi într-un mod sănătos. Fiecare face atât cât poate, din propria lui creștere, cu rănile pe care le are și la care nu a avut putere să se uite.
Acelui copil căruia i s-a răpit bucuria de a fi îi va lua mult timp să o regăsească, pentru că va trebui să parcurgă un drum dureros spre rădăcinile formării lui, în care i-au fost “bușite” setările de bază.
A fi bine după ani de rău, nu poate veni pocnind din degete. E nevoie de un travaliu cu sine, pentru a te “renaște”. Dar ce viață am duce, dacă nu ne-am da dreptul la bucurie? Ce viață ar fi, marcată de chinuri?
Travaliul nașterii unui copil e de cele mai multe ori extrem de dureros, însă când ții pruncul în brațe, se spune că uiți toată durerea. Nu, nu o uiți. Nu ai cum. Durerea te-a transformat din femeie în MAMĂ. Nu poți uita durerea, însă te bucuri că ai putut trece prin ea. Te bucuri că AI DAT VIAȚĂ. Ai parcurs o minune.
Așa e și în travaliul psihanalitic. Treci prin “contracții” dureroase, uneori ai vrea “să se ia paharul” de la tine, însă contează enorm că nu ești singur. Iar când reușești să renaști mai capabil de bucurie, să te renaști la o viață mai autentică… simți că a meritat acea suferință, trăită cu rost, pentru mai multă ordine interioară și mai mult sens.
