Pe lângă răspunderea imensă, multe scutece murdare, plânsete, gângureli și alte aspecte evidente, un bebeluș vine la pachet cu multe daruri profunde, care ne ating într-un fel sau altul și de care ar ajuta să fim conștienți înainte de a deveni părinți:
Bebelușul ne “teleportează” într-o epocă timpurie, în care noi înșine eram nou-născuți și nu aveam limbajul la îndemână pentru a ne exprima; de aceea, nici în relație cu propriul copil mic nu putem înțelege mereu de ce reacționăm sau simțim într-un fel sau altul, doar ne putem întreba cum am fost noi primiți pe lume, unde erau mama, tata, cum ne-au îngrijit și iubit ei? Uneori doar întrebându-ne asta putem simți răspunsul: parcă știm că am fost iubiți, parcă știm că am fost răniți sau singuri. Suferința, lipsa, dar și îngrijirea de atunci, sunt încă în noi. Nu ne amintim nimic din perioada aceea, dar ce am trăit e în toată ființa noastră, iar propriul bebeluș/nepot/nepoată retrezește propria experiență (cu toate împlinirile și angoasele cuvenite);
Un bebeluș poate aduce o speranță imensă, pentru că e o parte din noi, pe care acum ca adulți avem posibilitatea să o creștem așa cum noi nu am fost crescuți. Speranță pentru că inconștient simțim că putem repara. Putem face ceva diferit: în creșterea copilului nostru NOI suntem cei care avem PUTERE, pe când în creșterea noastră eram complet neputincioși (desigur, uneori retraumatizam perpetuând modelele preluate, pentru că ne identificăm cu mama/tata, chiar ca agresori – în cazul ăsta nu prea avem control și nici nu e speranță, până nu lucrăm propriile traume);
El poate aduce (uneori în același timp) o angoasă teribilă. Toate fricile posibile și imposibile, cu sens sau fără sens, tot necunoscutul care sperie, toată neputința de copil, toată fragilitatea care încă e în noi și multă, multă durere;
Nou-născutul poate trezi în adulții care îl îngrijesc și un gol imens, ceva de neînțeles, poate tulburător sau deprimant, poate apăsător sau zguduitor, ca o presiune ce ne determină să schimbăm ceva în noi, pentru că traiul cu un gol interior e aproape insuportabil (nu degeaba multe persoane încep un proces terapeutic abia după ce au devenit părinți);
Copilul mic aduce de regulă și o bucurie imensă, bucuria unei vieți noi. Pe lângă speranța unui nou început, bebelușul e fascinație pură. De la cum e creat în toate detaliile trupului său mic, de la cum a luat ființă din două persoane care se iubesc, până la cum se diferențiază de cei care i-au dat viață, cum impresionează și fascinează prin fiecare pas în creștere. Misterul acelui suflet complet dependent de noi, inteligența acelui omuleț, încă de la primele minute de după naștere, individualitatea și infinitul din el, toate sunt o bucurie, pentru că simțim că au venit în viața noastră ca un dar și ne dăm voie să ne și bucurăm de el (ideal, ne dăm voie).
Bebelușul aduce fuzionalitate. Retrăirea unei relații magice, în care tu și mama erați unul, în care te simțeai complet. Relația de fuzionalitate e hrană pură, Paradis, greu de explicat și pus în cuvinte;
Nu în ultimul rând, copilul aduce transformarea adultului. Vrem, nu vrem, nu mai suntem deloc aceiași, după ce dăm viață. Purtăm dureri de nedescris, jertfire de sine, ne pierdem uneori aproape cu totul, regretăm poate unele pierderi, găsim ceva nou în noi, ne reconstruim și reînvățăm să trăim, pentru că odată cu copilul, am renăscut și noi.
Sunt adulți care știu foarte bine că nu își doresc copii. Putem judeca asta? Nicidecum. E constructiv să înțelegem însă de ce, pentru a nu lăsa vreo frică inconștientă să ne controleze deciziile și viața.
Sunt adulți care își doresc, dar nu pot avea. E dureros și cred că ajută să ne uităm cu toată onestitatea și curajul la ce e în noi, ce temeri avem profund și să nu ne pierdem speranța, orice ar spune doctorii sau am crede că știm. Corpul e încă un mister și pentru medicină, iar legătura dintre corp și suflet – de nedescris.
Sunt adulți care știu dintotdeauna că și-ar dori mulți copii, iar strânsul hăinuțelor de bebeluș într-un sac pentru donat sau păstrat amintire e un declanșator de tristețe și dorință.
Când copiii cresc, pierdem o mare parte din cele scrise mai sus, dar totul ne-a transformat într-un fel sau altul. Așa că un lucru e sigur: nu e ușor nici să aduci copii pe lume, nici să nu îi aduci.
