ATAȘAMENTUL SIGUR – Ganduri Psihanalitice

Cum se formează?

Copilul mic internalizează un model de relaționare din primele experiențe (de îngrijire). Dacă îngrijirea a creat o BAZĂ DE SIGURANȚĂ, acest rezervor devine centrul reglării emoționale de mai târziu. Tot în primii ani se pun bazele convingerilor despre lume și despre sine, începe să se formeze imaginea de sine – copilul se construiește prin ochii adulților din jurul său.

O relație de îngrijire SECURIZANTĂ este baza convingerilor despre sine și despre lume, despre ceilalți, baza curajului sau baza anxietății/fragilității psihice.

Pentru a dispune de un atașament sigur în copilărie, dar și în viața adultă, a fost nevoie ca figurile principale de atașament (mama, tata / bunica / poate chiar o bonă, în lipsa fizică a acestora) să fi arătat disponibilitate în îngrijirea copilului mic (0-2 ani, eu aș zice 0-3) suficient de bine. Nu perfect, dar nici în mod precar/haotic. Această disponibilitate în a răspunde suficient de bine nevoilor copilului a dus la reprezentări mentale pozitive cu privire la sine și ceilalţi (”Merit să fiu iubit”, ”Sunt în siguranță”, ”Mă pot relaxa”, ”Lumea e un loc sigur”, ”Oamenii sunt buni”, ”Mama mă iubește”, ”Eu sunt valoros”).

Contribuţia semnificativă a lui Bowlby: a numit necesitatea copilului de a se ataşa de persoana care îl îngrijeşte, pentru a putea supravieţui (un imperativ biologic).

Mary Main a extins concluziile lui Bowlby şi Ainsworth:

– A schimbat centrarea cercetării ataşamentului

• de la copilărie la vârsta adultă (tiparele se perpetuează în relațiile de adult),

• de la comportamentul non-verbal la reprezentarea mentală

(modelul intern de lucru, tiparele relaționale, convingerile despre viață, siguranță, valoare proprie etc)

Altfel spus, în primii ani de viață, prin relațiile de bază (de îngrijire primară), copilul își creează bazele tiparelor de relaționare de mai târziu. Este el un adult anxios, cu dificultăți mari de socializare, fără relații pozitive, nesigur pe el, fără încredere, inhibat, cu simptome somatice? E nevoie atunci să ne uităm în etapele anterioare, când și-a format personalitatea prin primele relații importante din viață.

Cum se relevă în comportamente atașamentul sigur al copilului?

1. Prin căutarea proximității faţă de o figură de ataşament protectoare (copilul are încredere să se apropie de un adult, se simte în siguranță cu el)

2. Prin folosirea acestei figuri de îngrijire ca bază de siguranță (copilul explorează lumea din ce în ce mai autonom, dar se întoarce de câte ori are nevoie)

3. Prin folosirea ei ca refugiu (se reîncarcă, se odihnește, caută alinare și sprijin)

Cercetatorii Glen Cooper, Kent Hoffman si Bert Powell au reprezentat figurativ ” Circle of security” (Cercul siguranței), pe care îl puteți observa în poza atașată.

Nevoile copilului în timpul explorării:

• Să mă încurajezi

• Să fii atent(ă) la mine

• Să te bucuri de ceea ce descopăr;

• Să mă sprijini când e nevoie;

Nevoile copilului când revine:

• Să mă primești cu calm și să mă simt ocrotit, în siguranță cu tine;

• Să îmi întâmpini emoțiile (înțelegi, accepți, pui în cuvinte);

• Să te bucuri de revederea noastră

Un atașament sigur creează o fundație de siguranță, de încredere în sine și în lume, formând un adult capabil să se regleze emoțional, cu încredere în propriile forțe, care face față pierderilor reale și emoționale, care dă dovadă de reziliență, perseverență, capacitatea de a se bucura de succese. Un adult sănătos, ce creează relații sănătoase cu cei apropiați. Pentru a deveni așa, pe lângă baza de siguranță a fost nevoie ca mediul să ofere posibilitățile de explorare, dar și încrederea în copil, că poate crește, că e capabil. Autonomia crește odată cu vârsta, copilul vrea să devină din ce în ce mai independent, își sporește abilitățile, devine mai conștient de sine, de pericole, de ceilalți, se dezvoltă. Doar dacă adulții îi permit și încurajează asta. Sunt însă și părinți care inhibă, sporesc angoasele, nu pot conține emoții negative ei înșiși, deci nu le pot regla nici în copil, nu sunt previzibili, nu oferă o siguranță emoțională, proiectează frustrări și nevoi folosindu-se de cel mic, în loc să se lase folosiți. Sunt ei înșiși prea anxioși sau fragili, nu reușesc să stimuleze, să susțină, să conțină, să ajute la creșterea mentală, emoțională, la autonomizare.

Majoritatea tulburărilor din sfera patologică și a suferințelor intense din viața de adult își au rădăcina în acei primi 3 ani de viață, în care copilul s-a simțit sau nu văzut, acceptat și iubit, a primit sau nu a primit suficientă îngrijire, comunicare de calitate, atenție, siguranță, a fost încurajat în calitățile lui, a fost văzut în unicitatea lui și susținut să se dezvolte.