”Personalitatea borderline simte o furie rece și încearcă să o proiecteze în celălalt. În disputele maritale, de exemplu, ea se va retrage într-o izolare prelungită de partener. Oricât de tare s-ar strădui acesta să ajungă la ea, oricât de rău s-ar înfuria, nimic nu pare să o miște. Anulând eforturile celuilalt, ea îl reduce treptat la nimic – cu alte cuvinte, la aceeași stare în care este ea.” (C. Bollas)
Astăzi încerc să structurez un text despre tulburarea de personalitate borderline (”La limită” – aflată la granița dintre nevroză și psihoză, diferențiindu-se prin particularitatea sa) și ca de fiecare dată în fața unei postări ample, resimt greul de a cuprinde cât mai mult, de a nu provoca etichetări, de a ruga îngăduința cititorului.
Patologia borderline este deseori confundată cu bipolaritatea, narcisismul sau isteria. Ele au asemănări în comportamentul manifest, însă ceea ce diferă enorm este motivația interioară ce duce la act. Din acest motiv (și nu numai) absolut nimeni nu poate eticheta pe un altul din perspectiva patologiei sale, fără o analiză amănunțită, detaliată, specializată. Chiar dacă vedem anumite comportamente, nu înseamnă că le înțelegem și motivația (motorul ce a dus la ele)!
Despre celalalte patologii am scris deja, articolele pot fi găsite în categoria ”Psihopatologie”.
Tabloul psihiatric cuprinde:
- Instabilitate emoțională (schimbări rapide și intense ale dispoziției, reacții emoționale disproporționate în raport cu cauzalitatea, sentiment cronic de vid interior, iritabilitate și furie intense, greu de controlat);
- Relații interpersonale instabile (gândire tip ”alb-negru”/idealizare – devalorizare, relații intense, conflictuale, oscilante, frică intensă de abandon: real sau imaginar);
- Impulsivitate (comportament sexual riscant, cheltuieli excesive, abuz de substanțe, mâncat compulsiv etc);
- Tulburare de identitate (imagine de sine instabilă, sentiment de confuzie identitară)
- Comportamente auto-vătămătoare (automutilare, amenințări sau tentative de sinucidere recurente);
- Simptome tranzitorii psihotice sau disociative (episoade de derealizare/depersonalizare, idei paranoide tranzitorii).
E posibil să recunoașteți în tabloul de mai sus cunoscuți, rude, chiar părți din dvs. NU diagnosticați în urma acestei lecturi, scopul este doar acela de înțelegere mai profundă a suferinței și tiparului de funcționare. Există o paletă largă de organizare borderline, adică manifestări mai ușoare sau mai puternice, intense, aproape de psihoză chiar. Fiecare caz este diferit, chiar dacă încercăm să expunem trăsături comune.
Tablou psihanalitic
Persoana cu o sturcturare internă borderline este cuprinsă de o durere mentală persistentă. Deși suferința sa nu aduce niciun beneficiu secundar (precum în isterie), nu există o dorință de a o elimina, ba chiar suferința e căutată și are nevoie să fie atașată unui ”celuilalt” cu care (cel mai adesea) are o relație îndelungată, tensionată și extrem de conflictuală. Individul este profund implicat într-o relație care provoacă durere și care îi torturează fără încetare sinele. Dacă au prieteni, vor alege persoane care iubesc să discute subiecte mizerabile, încât împreună ajung la un soi de ”celebrare a negativului”. Dacă au copii, aceștia nu sunt percepuți ca ființe separate, ci în mintea lor fac parte dintr-un melanj toxic.
În relații, deși parcă în mod nescris realizează un ”contract borderline” (prin care își produc unul altuia suferință intensă), nu există plăcere masochistă și nici cruzime sadică. De fapt, în adâncul stimulării suferinței zace o frică imensă de a nu găsi și a nu se contopi niciodată cu obiectul dorinței. Frica de abandon nu este neapărat una pentru abandonul real, ci e trăită astfel atunci când individul simte că celălalt nu mai realizează funcția de a conține aspectele nedorite expulzate (proiectate) – devine inutil, inexistent, dezamăgitor.
Durerea mentală e evocată prin anxietate extremă, dezorganizare profundă, depresii agonizante, furie nesfârșită – un ”cocktail” îmbrățișat intern ca o însușire a ”umbrei obiectului„ (preluarea în sine a unei relații arhaice pline de angoasă).
Experiența de peste zi este o prelungire a coșmarurilor de noapte (ambele sunt trăite intens și nu prea diferențiat).
Somatizarea borderline este de fapt o extensie corporală a angoasei mentale. (Narcisicul somatizează pentru a localiza și a lega suferința psihică, istericul simbolizează în somatizare o idee/un conflict inconștient, însă individul borderline nu leagă nimic – la el nu există delimitarea între minte și corp.)
În această tulburare individul resimte o oboseală permanentizată, întreaga viață. El nu caută (precum istericul) beneficiul de a fi îngrijit, ci pur și simplu nu își poate reprezenta mental că viața ar putea fi altfel. Această dizabilitate este însăși condiția sa în lume.
Singurul aspect mai liniștit al vieții poate fi cel profesional, unde funcționează aparent normal – în realitate, însă, are loc un puternic clivaj: mintea este în altă parte, starea e încețoșată, implicarea e dezinvestită.
În general, nu este atentă de trecerea timpului, nu știe ce se întâmplă pe parcursul săptămânii și nu planifică. Nu organizează, nu se poate auto-regla. Și un isteric se poate comporta astfel, însă el e mânat dinamic inconștient de dorința de a rămâne un copil într-o lume a adulților. Ei se pot auto-regla, însă binecuvântarea de a fi îngrijiți e prea plăcută pentru a se deranja cu mărunțișurile cotidiene. Își doresc să transceadă realitatea corporală și materială a vieții. Pentru borderline, lipsa organizării și a haosului exterior e doar o manifestare a haosului interior.
Depresia borderline este o disperare simțită din neputința de a părăsi obiectul de atașament, din sentimentul că nu va putea renunța la legătura cu negativul. Manifestată ca o perioadă de calm aparent, este de fapt liniștea ”dinaintea furtunii” – după aceste stări urmează explozii bruște și comportamente distructive.
Răceala afectivă este de fapt o înghețare a sinelui cu scopul de a distruge toate investițiile în obiect și a rămâne într-o lume a ”fantomelor interne”.
Furia rece va provoca certuri aprinse, ceea ce ajută la menținerea ”focului discordiei„.
Cauze
Melanie Klein considera că există în bebeluș un clivaj intrinsec între iubire și ură, perspectiva asupra celuilalt nefiind completă, clară (mama e văzută ca ”sân bun” și ”sân rău” – care frustrează, nu ca un întreg). Pentru ea, Sinele arhaic trăiește inițial în vid și proiectează ură, agresivitate, invidie, pentru că în fantasmă își dorește totul și se teme că obiectul dorit va fi distrus/pierdut, iar acesta îl va ataca la rândul său (tocmai pentru că a proiectat propriile impulsuri distructive).
Winnicott accentuează că prima funcție a mamei este aceea de ”mamă mediu” – adică pe lângă mama persoană (care oferă lucruri, le ia, care e ”corporală, identificabilă și responsabilă” există mama ce este chiar lumea care înconjoară copilul. Așadar, dacă ceva sperie în mediul înconjurător, bebelușul resimte ca pe o nereușită a mamei.
Astfel că, o atmosferă în familie contaminată de furie sau frustrare se poate infiltra în lumea bebelușului ducând la internalizări negative. A crește într-o familie în care există atât de multe conflicte poate sufoca și chiar priceperea mamei-obiect/tatălui-obiect (imposibilitate de a internaliza o relație bună), impregnând dinamica internă de fragmentare și violență. Bebelușul va continua să investească intensitatea negativă atât de cunoscută, pe care a primit-o. El rămâne atașat de o ”mamă fantomă” (mama ca afect borderline), fără a putea progresa în lumea ideilor, a amintirilor, a afectelor.
Christopher Bollas consideră că personalitatea borderline este clivată nu doar pentru că a rămas într-o funcționare primitivă (bazată pe clivaj și proiecție firești în acea etapă), ci pentru că ea însăși a fost clivată de mama-mediu. Funcționarea individului ca adult borderline presupune constant clivarea unor părți ale sinelui și proiectarea în celălalt (expulzarea unor părți intolerabile), în timp ce și celălalt e invitat să facă la fel (să expulzeze la rândul său). Această dinamică recreează ceea ce în prima etapă a vieții a fost trăit ca intimitate. Funcționarea menține ”umbra mamei”, proiectând, expulzând și primind se continuă dinamica intimă primitivă (din etapa de bebeluș).
Afectul persoanei borderline este chiar celălalt. ”Mama-obiect a fost înlocuită de dimensiuni abstracte, niciodată corporalizate, deci niciodată obiectivizate, dar infiltrându-se invaziv în sine până la contopire. Bebelușul nu a putut găsi ”mama-obiect”, ci resimte o mamă-mediu ce tensionează bebelușul până la nebunie.„
Dacă în dezvoltarea sănătoasă a existat un contact senzorial (prin Eul-piele) cu mama, acesta se va forma în timp în sentimentul corpului propriu.
”În cazul borderline, nu apare o astfel de formare corporală, ci stările afective (iritare, anxietate, furie) evocate de mamă sau invocate de bebeluș se substituie experienței senzoriale generative.”
În terapie
Individul borderline nu va discuta detalii specifice ale experiențelor trăite, ci va prefera să povestească viața într-un mod abstract. Spațiul potențial (al dezvoltării) este perceput ca o gaură neagră – spațiul clinic este o perspectivă insuportabilă, iar asocierea liberă e trăită ca un domeniu periculos de nereglementat. Dacă analistul caută detalii, devine obiectul furiei. Detaliile nu pot fi găsite, pentru că nu au fost niciodată cunoscute sau cogniscibile, viața fiind abstractizată”în forme ce bântuie sinele”.
Singurele teme dorite sunt cele tragice ale vieții sale. Acestea îi permit să mențină singurul lucru organizator pe care îl cunoaște: durerea nesfârșită provocată de constanța obiectelor rele.
Discursul nu are substanță, tipul borderline fiind preocupat de efemer. Prin modul lor de a fi în terapie pot fi criticați ca fiind evazivi, alunecoși, evitând contactul real – ceea ce fac într-adevăr, însă e nevoie să înțelegem că fac asta pentru a reconstrui acel univers intern, acea lume la care se întorc mereu după ședință și în care vor să te aducă.
E important ca analistul să poată pătrunde și sta în dilema borderline, adică în experiența prea vag definită, în abstractizare, pentru a putea întâmpina nevoia lor profundă de a găsi un celălalt uman cu care să poată avea o formă de relație.
Analistul devine un obiect al sinelui și e important să nu îi impună, deci, lumea sa. Prin punerea în cuvinte și oglindirea experiențelor trăite, analistul îl ajută pe pacient să corporalizeze lumea.
E posibil ca pe parcursul terapiei relațiile reale (exterioare) ale individului să fie dizolvate, pentru a își putea ”depopula” lumea internă.
Procesul psihanalitic este astfel unul delicat, nesigur, dificil și îndelungat, marcat de enormă neputință resimțită de terapeut, precum și provocarea de a face față furiei intense frecvente. Succesul lui ar duce la găsirea unei căi de a ieși din lumea borderline, adică de a renunța la tărâmul fantomelor care nu există decât pentru a provoca mânie. Dificultatea de a se desprinde de acel tărâm atât de dureros vine din dorința inconștientă ca într-un final mama să apară și ”furtuna să se sfârșească” (se străduiește să rămână atașat de obiectul-mediu, sperând că va apărea mama-obiect). Practic, individul borderline simte că dacă dă drumul suferinței psihice pierde absolut tot ce reprezintă lumea sa externă și internă (mama-mediu), se agață de durere pentru a putea exista.
Bibliografie: ”Trei personalități: narcisică, borderline, maniaco-depresivă” (Christopher Bollas, Sacha Bollas – Editura Trei)
