Despre emoții și gânduri
Introducere – premisă
Gândurile ne creează viața în mare măsură: în urma lor luăm decizii sau perpetuăm stări interne (mai ales când e vorba de anxietate, insomnii, ruminatii – overthinking, simptome paranoide). Ele ne definesc (spun ceva despre noi), dar nu ne pot cuprinde în complexitatea noastră. Gândurile sunt șoaptele convingerilor timpurii, ale credințelor și dorințelor noastre (ori chiar ale credințelor și dorințelor figurilor importante din viața noastră), sunt vocea nerostită a minții noastre, sunt misterul și totodată un bun al nostru de preț, pe care nu mereu vrem să îl împărtășim cu alții. Fac parte din identitatea și în același timp din intimitatea noastră. De multe gânduri nici noi nu suntem conștienți, există acel strat al GÂNDIRII INCONȘTIENTE. Gândurile pot fi nu doar expresia personalității noastre, ci chiar apărări construite de psihicul nostru. Mecanisme care protejează împotriva unor mai mari suferințe/dezintegrări.
Ce apare mai întâi?
În psihanaliză considerăm că înaintea gândurilor (cronologic vorbind) se află TRĂIREA/experiența EMOȚIONALĂ. Voi folosi aici o metaforă a fulgerului-tunetului. Experiența emoțională este ca un fulger luminos care se vede instant. Ea se simte (sau există chiar și fără a fi percepută conștient) înaintea formării gândurilor. În această metaforă, am putea spune că gândul este tunetul: sunetul care apare ulterior luminii, la scurt timp după acesta. Precum între lumină și sunet, unde lumina e mult mai rapidă, așa considerăm și emoția, față de gând.
Desigur, și gândurile hrănesc la rândul lor stări emoționale, le pot aplana ori intensifica (gândirea noastră funcționează ca filtru de excitație, ca auto-control ori dimpotrivă, precum un combustibil), gândurile și apărările psihicului pot transforma emoțiile reale în altceva (frica în râs, dezgustul în agresivitate, bucuria în vinovăție etc), le pot aduce în conștient (dacă ne dăm voie să asociem liber și să lăsăm să vină la suprafață ceea ce în adânc) sau, dimpotrivă – pot ascunde mai tare emoțiile, clivându-le.
Gândurile au forța lor imensă. Sunt și ele motor pentru alte emoții (uneori în cascadă), pentru reacții, exprimări verbale și comportamente. Psihoterapia însăși se bazează pe exprimarea gândurilor cât mai deschis, onest și liber, ca formă terapeutică de catharsis și creare de insight (conștientizare). Doar că gândurile…nu sunt totul. Și ele vin de undeva.
Schimbare profundă – ?
Așadar, dacă vom observa onest, în toate contextele pe care le trăim (fie aparent neimportante, fie grave) experimentăm mai întâi (instantaneu), înainte de a putea pune în cuvinte (mentale sau rostite) o stare emoțională. O trăire internă. O reacție virală, ceva primar, deseori chiar fiziologic. Corpul, ființa, reacționează înainte de a fi produse gândurile, trăirea este implicită cu experiența. Chiar dacă nu suntem deseori conștienți de acea reacție internă emoțională, ea există (fie și când este refulată în inconștient).
În loc să ne străduim și să ne forțăm să schimbăm gândurile și acțiunile (precum în abordarea cognitiv-comportamentală), mai profund și de durată este să ne înțelegem trăirile și de ce ele aduc anumite gânduri și reacții ulterioare. De ce chiar perpetuăm gânduri care aparent ne fac rău. Ce semnificație au acele gânduri negative, anxioase?
Dacă ne străduim să ne schimbăm comportamente sau gânduri în mod forțat (prin auto-dresaj mental), de fapt ne lezăm Sinele și rădăcina acestora, amorțim abuziv ceea ce e dedesubtul gândurilor, ne reabuzăm. Iar schimbarea nu are cum să dureze. Inconștientul nostru nu poate fi dresat așa (sau nu cu un preț enorm), oricâte “studii” de cognitivism ar apărea în ceea ce privește schimbarea gândirii. Istoria lagărelor ne învață de fapt că dresajul mental poate avea loc, însă doar cu PIERDEREA AUTENTICITĂȚII. Doar cu risipirea libertății, a personalității unice, a originalității și creativității, a UMANITĂȚII din noi. Acesta e prețul plătit pentru schimbarea gândirii ca scop în sine. Așa că îndemnuri precum ”Gândește pozitiv!”, ”Roagă-te”, ”Nu te stresa”, ”Fii curajos!”, ”Hai că poți”, ”Schimbă-ți gândirea în 21 de zile”, ”Spune-ți în oglindă cât ești de frumos și de valoros” sunt mai mult LEZANTE decât utile sau eficiente.
În psihanaliză suntem conștienți că gândurile se schimbă pe măsură ce rezistențele se îmblânzesc, pe măsură ce omul se fortifică emoțional, odată cu susținerea primită și însoțirea reală în procesul explorării de sine, odată cu creșterea psihică, odată cu îmblânzirea vocilor critice internalizate, pe măsură ce simptomele își pierd din sens, pentru că mecanismele de apărare nu își mai au rostul, pe măsură ce emoțiile refulate sunt trăite și procesate. Aceasta e schimbarea naturală, temeinică, profundă, în care se regăsește autenticitatea – nu în care se pierde prin forțare cognitivă. Este schimbare venită odată cu integrarea rănilor noastre, cu sporirea conștiinței de sine, cu aducerea inconștientului cât mai mult (în ritmul propriu, nu forțat) în conștient. Doar așa ne schimbăm. Și doar așa durează. Când se întâmplă AUTENTIC, natural, pentru că ne dorim cu adevărat, profund, nu doar pentru că ne plângem de viața noastră și de stările de rău. Stările de rău, anxietățile, ruminațiile, nu se vor calma pentru că așa spunem rațional și conștient că ne dorim, nici dacă le amorțim cu pastile, atâta timp cât inconștient au BENEFICIUL ȘI ROLUL LOR.
Exemplu concret (fictiv) de dinamică internă și relațională între gânduri, emoții, exprimare verbală și reacții comportamentale:
Prietenul/iubitul își întreabă partenera:
- De ce nu m-ai anunțat că astăzi ieși mai devreme de la lucru?
Ea, instantaneu, în funcție de tonul, intonația, comportamentul lui non-verbal (sau smiley-urile/lipsa lor și stilul scrierii, dacă întrebarea e trimisă astfel), în funcție de relația cu el (trecutul împreună), dar și de PROPRIILE EXPERIENȚE DE VIAȚĂ SI CONVINGERI DESPRE bărbați, relație, autoritate, va trece instant printr-o trăire emoțională PERSONALĂ, precum:
Scenariul I:
Va simți instant ANGOASĂ, nesiguranță, frică (posibil neconștientizate): îl simte pe el ca fiind autoritatea aspră, punitivă, care va pedepsi/va agresa/va face rău, îl percepe automat ca pe o autoritate suspicioasă, care pune la îndoială, care chestionează – caz în care se va simți în pericol (de a fi anihilat). Gândurile pot fi de învinovățire de sine: “De ce nu l-am anunțat, offf?!”, de confuzie până la îndoială de sine “Oare chiar așa de tare am greșit?”, de evitare “Să mă lase în pace cu nebuniile lui, nu îi răspund și e mai bine.”, reacțiile pot fi de nervozitate sau de fugă, partenera ori va “paraliza”, se va inhiba, va resimți un anumit grad de anxietate/amorțeală, ori va deveni defensiv – agresivă pentru a se apăra (hrănind un conflict), ori va somatiza (dureri de cap, de stomac, reflux, greață, amețeală etc). Însă trăirea emoțională (angoasa teribilă) rămâne de cele mai multe ori inconștientă, pentru că este apărată prin modurile de gândire și de reacție, menite să ”calmeze” situația trăită intern ca pericol. Fără o conștientizare a fricii adânci, a vulnerabilității, a traumelor anterioare, fără alinarea lor într-o relație terapeutică, gândurile pot deveni repetitive, anxietatea poate spori și chiar se poate croniciza (prin simptome precum palpitații, atacuri de panică, insomnii), iar reacțiile de “război” (flight, fight or freeze – fugi, luptă, îngheață) vor duce la escaladarea conflictului sau la depărtare/sărăcire emoțională. În acest scenariu, persoana se simte o victimă și chiar devine una, fundalul de angoasă refulată putând duce la boli autoimune sau cronice grave.
Scenariul II:
Partenera va simți instant mai degrabă FURIE enormă, percepând nevoia de control a celuilalt, simțindu-se strâmtorată, ”anexată”, lipsită de libertate. Din nevoia de a fi respectată, pentru că simte că se repetă istorii de control și chiar paranoia, furia domină și produce gânduri de atac/răzbunare, reacții agresive, pasiv-agresive sau chiar punitive, violente. În loc să intre într-un rol de victimă controlată, în acest scenariu femeia devine agresor – pentru a nu fi sufocată, se apără agresând/atacând/ripostând extrem.
*Scenariul de furie poate fi unul sănătos dacă situația chiar este una de control exagerat și dacă furia duce la conștientizarea abuzului. Uneori abuzurile subtile pot răbufni, persoana nemaiacceptând trecerea granițelor identității sale și simțind nevoia să se revolte. Însă fără o conștientizare a rădăcinilor furiei, dinamica nu se va schimba, ci mai degrabă se va perpetua într-un cerc vicios: abuz-furie-reparație. Conflictele pot escalada în intensitate și pot duce la răniri serioase ori pierderi de vieți.
Scenariul III:
Partenera va trăi (inconștient) VINOVĂȚIE și se va pedepsi pe sine pentru că a ”uitat” să își anunțe prietenul schimbarea de program. În gânduri se va blama, se va micșora, se va abuza singură, se va pedepsi. Va încerca să își asigure iubitul în toate modurile posibile că este fidelă, va renunța la libertăți, va modifica stil de viață, va oferi control în plus, se va supune, va face orice pentru NU intra în zona de conflict și pericol, nesimțindu-se capabilă să facă față, neavând o tărie psihică/integrare suficient de bună. Se va stinge pe sine însăși, se va simți mai degrabă un salvator, luând asupra ea vina, greșeala, simțindu-se defectă și datoare să corespundă unor cerințe aspre, perfecționiste. Îl va idealiza pe celălalt, nu va vedea abuzul (când acesta există), se va demoniza pe sine, va trăi depresie, non-sens, lipsă identitară.
Scenariul IV:
Va simți poate confuzie moderată, indignare, nevoie de lămurire, trasare a granițelor, exprimarea directă a gândurilor și a nevoilor: “De ce mă întrebi asta? Vrei să facem ceva împreună în seara asta?”. Exprimarea și reacțiile vin dintr-o stare de echilibru interior, fără traume activate, doar cu o confuzie obișnuită, gândurile și reacțiile vor fi cu totul altele pentru că trăirea emoțională nu este una de pericol/angoasă/furie/traumă. Partenera nu este nici victimă, nici agresor, nici salvator, nu simte nevoia să întâmpine exagerat angoasele celuilalt (dacă acestea există). În realitate poate că partenerul nu întreba cu tentă punitivă, nici de control exagerat, ci chiar din preocupare reală/motivații obiective (petrecere a timpului împreună, griji ale lui etc). Trecutul și trăirea emoțională personală domină relaționarea prezentă, întotdeauna. Trecutul e ÎN NOI și dacă nu suntem conștienți de cine suntem (profund), vom reacționa din răni și mecanisme de apărare, vom perpetua suferințe emoționale și boli fizice.
Concluzie:
În fiecare situație de viață există substratul inconștient, care duce la cel de suprafață (ne motivează, ne transformă, ne direcționează fără un control conștient). Suntem conștienți de un anumit strat de gândire, putem deveni mai conștienți de emoțiile și de convingerile noastre adânci, ne apărăm instinctiv de trăiri prea dureroase, reacționăm uneori lipsiți de control – însă TOTUL are sens în mintea și sufletul nostru. Întotdeauna. Chiar și cele mai dureroase simptome. Și nu cred că ar trebui vreodată să ne simțim vinovați de gândurile noastre, tocmai pentru că avem o mare parte lipsită de control, inconștientă – cred că ar trebui să fim mai blânzi cu noi și să încercăm să ne înțelegem mai profund, decât să ne pedepsim pentru ceea ce mintea noastră scoate la suprafață.
Gândurile și reacțiile noastre sunt extrem de importante, însă e nevoie să ne întrebăm DE UNDE VIN ELE și DE CE (cu ce scop), dacă vrem să fim mai conștienți de noi și mai bine în propria ființă.
Și atâta timp cât cineva perpetuează în simptomele lui, putem înțelege că acela e binele lui. Și atât poate în acel moment. Când va vrea cineva cu adevărat și va simți că poate să fie mai bine va face real ceva în direcția respectivă, căutând sprijinul potrivit. Până atunci doar se lamentează plângându-se, doar își perpetuează rolul de victimă, rămânând la locul călduț al zonei de confort, oricât de rău s-ar simți.
Poza: conferencesthatwork . com
