Sublimare și catharsis
Cuvintele au deseori (printre multe alte roluri) funcția de CATHARSIS. Așa cum arta este un mod de manifestare și de sublimare a trăirilor interioare (dor, iubire, ură, neputință, furie, frustrare, nevoi, conflicte etc), pusul în cuvinte funcționează asemenea pentru cei care reușesc să se exprime (verbal sau în scris).
Cred, totuși, că e important să existe un ascultător (cititor), pentru că avem cu toții nevoie să fim auziți, ascultați, văzuți, acceptați, înțeleși. Scrisul/vorbitul sunt mai mult decât un mod de a evacua. Vorbitul singur în schizofrenie sau biletul scris înainte de actul sinuciderii cu siguranță nu au funcția reală și utilă de transformare a trăirilor dureroase, ci doar pe aceea de evacuare.
Jurnalul personal
Consider că nici măcar un jurnal personal (a scrie istoria de viață, a nota emoții, gânduri și experiențe) nu e suficient pentru eliberare și transformare personală, deși poate ajuta parțial. Dacă a scrie un jurnal ar fi cu adevărat terapeutic, atâtea fete care au crescut scriind astfel nu ar mai ajunge în terapie :). Și totuși, ajung.
Uneori scriem jurnale și în adâncul nostru visăm ca cineva să le găsească. Le ascundem ”bine”, sperând inconștient că cineva le va găsi și că îi va păsa de rândurile noastre, va vrea să ne descopere, să ne citească, să ne înțeleagă. Ne zbatem pentru intimitate, ne înfuriem când cineva trece limita acestui respect al intimității, însă în sinea noastră am fi vrut ca măcar cineva să fructifice rodul interiorului nostru – să îl descopere, să îl guste și să nu se dezguste. Însă în realitate o astfel de descoperire și acceptare nu se întâmplă. Jurnalul rămâne un spațiu plin de răni și întrebări ce nu își găsesc alinare, oricâte pagini ar cuprinde… Mintea rămâne blocată în mecanismele ei de apărare.
A vorbi despre
Cu totul diferit este însă a vorbi cu cineva despre tine. Din tine. A reuși să pui în cuvinte ceea ce te apasă, ceea ce îți dorești (și nu poți sau simți că nu meriți să obții), ceea ce simți, ceea ce trăiești, ceea ce te sperie, ceea ce îți produce confuzie, ceea ce fantasmezi dincolo de mintea ta conștientă – asta e cu adevărat eliberator și transformator.
Când pui în cuvinte trăirile tale și există un celălalt care le ascultă fără să le judece, care are capacitatea și de a tăcea, dar și de a oglindi uneori acele aspecte altfel decât le-ai văzut tu anterior, un celălalt care le primește și nu se sperie de ele, ci le conține, un celălalt care nu se dezgustă, nu te critică și nu ți le pune la îndoială – atunci te faci cu adevărat văzut, auzit, înțeles și asta da, este vindecător.
A nu mai pune în act
Când reușești să ajungi la cele mai ascunse gânduri, dorințe și tristeți, la cele mai groaznice fantasme și pulsiuni de a face rău, la invidie, ură și dorințe de răzbunare – când reușești să transpui toate astea în cuvinte, atunci nu mai simți nevoia de a le pune în act. Viața ta nu mai este un șir de reacții incontrolabile, nici un șir de forțări în care te chinuiești să înnăbuși ceea ce simți, nici un șir de anxietăți greu de tolerat. Când pui în cuvinte în terapie aspectele cele mai intime și uneori chiar aparent imposibil de pus în cuvinte – atunci ai schimbat cu adevărat dinamica ta internă. Atunci în loc de a pune în act pulsiunile interne, le pui în cuvinte și le eliberezi.
Funcțiile limbajului
Dincolo de funcția lor identitară și socială (aparținem unei culturi și folosim un limbaj propriu neamului în care ne naștem, ne exprimăm cel mai bine în limba maternă), dincolo de funcția cognitivă (putem gândi doar pentru că am integrat un limbaj bazat pe cuvinte), dincolo de cea comunicațională (prin care relaționăm, socializăm, creăm relații), chiar și de cea expresivă, cuvintele au funcție cathartică. Ele descarcă, transformă suferința în sens, stârnesc empatie, creează comuniune – vindecă.
A nu pune în cuvinte
Prin opoziție, a nu pune în cuvinte poate măcina pe interior, poate distruge, crește anxietatea și angoasele, duce la puneri în act agresive, violente, incontrolabile. De aceea copiii mici (care nu pot vorbi, în special) apelează la plâns, urlete, dat din picior, crize de furie, loviri. E doar o neputință imensă de a pune în cuvinte ceea ce simt, de a își exprima nevoile și frustrările.
Adulții au rolul de ”container” emoțional și sprijin în gestionarea lor, dar și de sprijin prin limbaj – adulții ajută și activează funcția de catharsis punând ei în cuvinte emoțiile intuite ale copilului. Pentru a îi putea ajuta pe copii să se exprime e nevoie de mult lucru cu sine și a deveni conștient de propriile trăiri inconștiente, de posibilele trăiri ale copiilor. De asemenea, prin modelul lor de exprimare (al adulților), copiii învață la rândul lor să se exprime și să fie.
Un copil și un adult capabili să exprime în cuvinte ceea ce simt, gândesc și vor (atunci când este util și necesar) dețin cea mai importantă unealtă în universul emoțional, social și relațional.
A nu pune în cuvinte poate crea implozie la interior. Dacă uneori cuvintele pot fi arme și pot ”ucide” sau ”răni” pe celălalt, alteori sunt chiar sabotaje interne, teren minat, bombe ”înghițite”, explozibil ce așteaptă parcă un chibrit aprins de la exterior, gata să sară în aer… Ne înghițim cuvintele, emoțiile, durerile până când la un moment dat vor da pe afară. Și atunci va fi nevoie să le găsim o cale de exprimare.
Textele prezintă viziunea personală a autoarei și nu au pretenție de adevăr absolut, științific sau educațional. Pe acest site lectura e bine să fie trecută prin filtrul personal și folosită exact așa cum cititorul are nevoie – nu ca sursă științifică, ci ca provocare de a privi în el însuși, de a reflecta la aspecte la care poate nu s-a reflectat până atunci sau care pot căpăta și alte nuanțe. Același scris nu va fi niciodată citit la fel de doi oameni și asta e minunat. Dacă scrierea are o funcție cathartică, cititul poate fi acea provocare de a NU prelua adevărurile cuiva, ci de a crea adevărul personal. Citind, punem la îndoială, contrazicem, stârnim noi întrebări în noi înșine, facem asocieri personale, ne regăsim și ne simțim înțeleși sau dimpotrivă – negăm și ne înfuriem, acceptăm sau respingem – toate pot fi unelte în dezvoltarea noastră.
Imagine: pictură de Aleksandr Kolesnichenko (”Catharsis”)
