E DOAR MAMA “DE VINĂ”?

În toate abordările psihologice e susținută influența masivă a mamei, ea fiind cea care pune bazele psihicului copilului. Ea îi integrează bebelușului mintea în corp, prin conținere, îngrijire, comunicare, atingeri. Face asta instinctiv, atunci când e suficient de prezentă fizic, emoțional și suficient de sănătoasă psihic.

Mama e primul contact al acestuia, din pântece și de regulă până când el începe să fie mai autonom. Așa că pe umerii ei sunt o presiune și o răspundere enormă.

Tindem să vorbim mult despre mamă, când ne uităm în traumele și rănile noastre. Și e normal să fie așa. Legătura cu mama e una extrem de complexă, ce nu piere nici prin abandon, nici atunci când ea este “rea”, nici când e indisponibilă. Orice copil va tânji o viață întreagă să aibă o mamă bună. Ea este rădăcina vieții.

Însă și această mamă a avut doi părinți. Și ea a avut nevoie să fie iubită. De o mamă și de un tată. Și ea, adult fiind, are nevoie de susținerea partenerului. Copilul are și un tată. Și el poate fi și trebuie să fie o rădăcină puternică.

Rolul de mamă poate fi copleșitor din toate punctele de vedere. O femeie care trece prin propriile drame e mai dispusă la a-și răni copiii, involuntar. Nicio femeie nu cred că își dorește să devină o mamă rea. Și cu siguranță niciun om nu a vrut, nu a cerut să devină psihopat sau narcisist!

Ce a trăit ea, creșterea ei au făcut-o să fie mama de azi.

Părinții, bunicii, strămoșii noștri nu au avut accesul nostru la informație, nu se vorbea pe vremea lor despre EMOȚIE, simțire, nevoi sufletești, nevoi primare, atașament sigur etc.

Au făcut și ei ce au putut. Au devenit cine au putut. Au oferit ce au avut/nu au avut, din propria dezvoltare.

Acum pare că e vremea generațiilor care schimbă macazul. Care se uită în urmă și care pot vedea câtă durere s-a strâns. Generația în care rănile neamului urlă și se cer a fi văzute, a fi integrate.

Nu ne judecăm părinții, dar vrem și avem nevoie să vedem cum ne-au afectat primele relații din viața noastră. Nu e nevoie să îi judecăm, nu îi crucificăm, nici nu iertăm forțat sau disculpăm. Ci doar ne uităm în cum ne-a afectat propria creștere. În cine suntem și cum am devenit așa. Facem asta pentru că nevoia de adevăr strigă. Avem nevoie să ne înțelegem pe noi înșine, să facem lumină.

Creșterea timpurie își pune amprenta în infinite moduri. Suntem cei de azi mai ales prin prisma mediului în care am crescut, a modelelor parentale și a relațiilor cu mama, tata.

Dar să nu uităm că în mamă curge sângele întregului său neam. Mama e cea de azi, pentru că la rândul ei a avut o creștere suficient de bună sau, dimpotrivă, una insuficient de bună/ traumatică.

Așa că nu doar mama e “de vină”. Dar nici tu. Meritai să fii iubit exact așa cum ești.

Iar dacă ea te-a rănit teribil sau ți-a lipsit în moduri atât de dureros de compensat acum, ai nevoie să jelești, ai nevoie de susținere, ai nevoie să îți găsești calea ta spre maturizare.

Doar tu te poți alina și poți căuta ajutor, dacă simți nevoia.